pics. from pexels

Suferința nu trebuie privită doar ca un rău brut, lipsit de sens, ci poate fi înțeleasă ca având cel puțin trei rațiuni majore: înnobilarea, mobilizarea spre bine și compensarea escatologică.

Mai întâi, suferința are o funcție de înnobilare. Omul nu ajunge la maturitate, caracter și demnitate fără încercare. Există o suferință a formării, o trudă care nu degradează, ci ridică. Tânărul care învață patru ani de liceu trece prin disciplină, efort, renunțări, stresul examenelor și uneori prin sentimentul că drumul este prea greu. Totuși, la capătul acestui parcurs primește diploma și, mai ales, devine alt om: mai educat, mai responsabil, mai pregătit pentru viață. În limbaj simbolic, el seamănă cu Făt-Frumos, care nu este făcut rege înainte de luptă, ci este trimis mai întâi să se confrunte cu balaurul. Așadar, suferința nu este doar ceva de suportat, ci și un drum de transformare. Ea cizelează sufletul, limpezește voința și dă omului statură interioară.

În al doilea rând, suferința are rolul de a face posibilă apariția unor acțiuni de bine care altfel nu ar exista. Dacă nu ar fi existat ignoranța, nu ar fi existat nici lupta împotriva ignoranței, iar oamenii nu ar fi întemeiat școli, universități, biblioteci și academii. Dacă nu ar fi existat boala, nu ar fi apărut vocația medicală, grija sistematică pentru cel suferind, dezvoltarea spitalelor și a artei vindecării. Dacă nu ar fi existat urâtul și uitarea, nu ar fi fost creată arta și imortalizarea. Dacă nu ar fi fost nedreptatea, omul nu ar fi creat niciodată instituții de drept și apărare. Dacă nu ar exista hoți și criminali, nu s-ar manifesta curajul eroic al celor care luptă pentru cei nevinovații. Cu alte cuvinte, suferința și lipsa nu sunt bune în ele însele, dar ele pot deveni prilejul unor bunuri superioare: compasiunea, solidaritatea, sacrificiul, ajutorarea aproapelui, instituționalizarea binelui.

Un exemplu elocvent este cel al lui Jürgen Habermas. Biografia lui arată cum o suferință personală poate deveni izvor de contribuție universală. Născut cu o malformație palatină, el a cunoscut din copilărie dificultatea de a vorbi clar și drama de a nu fi ușor înțeles de ceilalți. Din această rană existențială s-a născut întrebarea fundamentală: care este adevăratul rost al limbajului? Astfel, reflecția lui filosofică a condus la ideea că limbajul nu are doar o funcție strategică, prin care cineva caută să influențeze sau să controleze pe altul, ci și o funcție comunicativă, prin care oamenii caută înțelegerea reciprocă și cooperarea. În acest fel, o suferință concretă a fost transformată într-o meditație filosofică de anvergură, cu efecte culturale și morale majore. Rana individuală a devenit izvor de lumină pentru comunitate.

În al treilea rând, suferința poate fi înțeleasă prin ideea de compensare. În perspectiva religioasă, Dumnezeu poate îngădui ca unele vieți să fie scurte, dureroase sau tragic nedrepte în aparență, nu pentru că ar disprețui omul, ci pentru că istoria unei persoane nu se încheie odată cu moartea. Aici apare eroarea criticilor religiei: ei judecă existența ca și cum ar fi un film de un singur episod, deși religia o concepe ca pe un serial în două episoade: viața pământească și veșnicia. Dacă privești doar primul episod, multe suferințe par crude, absurde și fără sens. Dar dacă există și al doilea episod, cel al răsplătirii și compensării, atunci sensul întregului se schimbă radical.

Cei care nu admit rostul existenței suferinței într-un univers teist, abordează problema în discuție ca și cum, în lumea teistă, viața umană ar fi limitată la un cadru restrâns, viața de aici și acum, deși teismul înțelege existența umană în două episoade cronologice majore: aici și acum, dincolo și după. Aceștia comit, prin urmare, eroare de trunchiere a cadrului de analiză și, adesea, eroarea numită petitio principii (cercul vicios). Ei judecă întregul destin uman excluzând exact elementul pe care viziunea religioasă îl consideră decisiv, anume viața veșnică. Cu alte cuvinte, respinge sensul suferinței pentru că nu ia în calcul episodul al doilea, deși tocmai existența acelui episod este parte constitutivă a tezei religioase pe care pretinde că o evaluează. Este ca și cum ai declara un roman absurd după ce ai citit numai primul capitol sau ai condamna finalul unei simfonii ascultând doar primele măsuri tensionate. Așadar, critica devine defectuoasă nu neapărat pentru că pune întrebări, ci pentru că judecă un întreg metafizic printr-un fragment rupt din el.

Prin urmare, suferința poate fi înțeleasă ca având sens în trei moduri convergente: ea îl înnobilează pe om, ea face posibilă nașterea compasiunii și a instituțiilor binelui, iar în orizont religios ea poate fi compensată într-o viață viitoare care justifică și luminează ceea ce, privit izolat, pare de neînțeles. În această perspectivă, suferința nu mai apare ca simplu scandal al existenței, ci ca realitate dramatică, dar integrabilă într-o ordine mai înaltă a devenirii morale și a dreptății divine.