Photo by Son Tung Tran, from Pexels

Modernismul este axat pe certitudini și metanarațiuni, adică pe cunoștințe sigure, ca de pildă cele despre adevăr, bine, frumos, și paradigme cuprinzătoare despre lume și viață, așa cum este cazul teismului, a hegelianismului, a existențialismului sau a naturalismului. În schimb postmodernismul presupune atât respingerea certitudinilor, în forma lor clasică, precum și a metanarațiunilor asumând doar perspective epistemice relativiste, în conformitate cu principiul wittgensteinian al regulilor de joc ale limbii (Macgregor, 2020). Nu putem ști adevărul despre ceva decât prin ochelarii de care nu ne putem dispensa ușor ai generației și culturii căreia îi aparținem.

De precizat aici că „anatomia” termenului metanarațiune aduce în prim plan ideea de „miez”- de la grecescul meta- al unei narațiuni, respectiv teza narativă esențială care, prin caracterul ei general, se află germinal la baza oricărei narațiuni comune, cotidiene și emergente.

            Călcând pe urmele filosofilor postmoderni ca Jacques Derrida, 1930-2004, Emmanuel Levinas, 1906-1995, Phillippe Lacoue-Labarthe, 1940-2007, teologii postmoderni, indică Macgregor, „resping toate metanarațiunile sau marile considerații cuprinzătoare ale lumii” (Magregor, 2020, p. 278).

            Teologia postmodernă deconstruiește teologia tare a unui Dumnezeu absolut, profilând, în locul ei, o teologie slabă care conturează imaginea non-dogmatică, imprecisă, a lui Dumnezeu, care poate fi accesată pe calea oricărui orizont hermeneutic. Exponenții acestui demers sunt John Caputo, 1940-, Gianni Vattimo, 1936-, și Slavoj Zizek, 1949- (Macgregor, 2020).

            Împărăția lui Dumnezeu ca „forță slabă”

            Teologii postmoderni consimt asupra ideii „că Dumnezeu este un eveniment, mai degrabă decât o entitate, o afirmație, mai degrabă decât un actor cauzal, o incitare sau promisiune, mai degrabă decât o prezență” (Macgregor, 2020, p. 279). Derrida l-a conceput pe Dumnezeu în viziunea unei „«forțe slabe» a «necondiționatului căruia îi lipsește suveranitatea»” (Macgregor, 2020, p. 279). Macgregor afirmă că „[d]isputând ideea unui Dumnezeu atot-puternic care guvernează întregul univers, teologii postmoderni argumentează că Dumnezeu este o forță slabă care dă formă factorilor nedefiniți și contingenți restaurați, prin urmare, prin «puterea fără de putere a Fiului lui Dumnezeu». Slăbiciunea lui Dumnezeu este «o expresie a iubirii vulnerabile și a justiției cucernice» pe care Derrida o pune în contrast cu un războinic atotputernic care îi măcelărește pe toți dușmanii” (Macgregor, 2020, p. 279). Alături de Derrida, Caputto consideră că tocmai „forța slabă a lui Dumnezeu produce anarhia”, aceasta, corespunzând cu reprezentarea biblică a împărăției lui Dumnezeu prezentă în lume (Macgregor, 2020, p. 279).   

              Concepția postmodernă a împărăției lui Dumnezeu construiește imaginea unei convergențe de forțe slabe, precum iubirea, iertarea, ospitalitatea, care manifestă în mod expres dorința de dreptate (Macgregor, 2020). Forța slabă este numită așa de Vattimo datorită suportului ei etic și a efectului ei moral. Aceasta prin apelul la persuasiune, în schimbul instrumentării forței fizice, are potențialul de a forfeca cercul vicios al răului alimentat de principiul retribuției (Macgregor, 2020). „Teologii postmoderni consideră că puterea slabă a lui Dumnezeu este un avantaj în răspunsul față de problema răului natural și a celui moral, din moment ce Dumnezeu nu poate interveni în chestiunile universului: «Dumnezeu nu previne dinainte răul, nici nu . . . elimină răul retroactiv după ce s-a înfăptuit». De aceea, «comunitatea umană trebuie să-și asume responsabilitatea de a suferi gratuit în lume»” (Macgregor, 2020). Imaginea care animă această perspectivă – inspirată de theologia crucis a lui Martin Luther - este cea a răstignirii lui Isus, care atârnă pe cruce fixând perpetuu, pentru prezent și posteritate, puterea fără de putere a lui Dumnezeu (Macgregor, 2020).

            Jean-Luc Marion, 1946-, un teolog postmodern aparținând tradiției catolice, în lucrarea sa God Without Being, se angajează în discuția despre natura lui Dumnezeu, reafirmând, în spirit postmodern, ideea că Dumnezeu este mai presus de ființă. El distinge între idoli și icoane, arătând că idolii sunt proiecțiile pe care ni le facem noi despre Dumnezeu, proiecții care sunt mereu mai fidele făuritorilor lor umani, decât entității divine, iar icoanele reflectă dincolo de noi, îl reflectă pe Dumnezeu a cărui reprezentare evadează constant din zbaterea noastră limitată de a-l conceptualiza: „[p]rin contrast, icoanele ne furnizează o «urmă» a lui Dumnezeu, care este «fenomenul saturat» ultim în sensul că există o atât de mare revărsare a prezenței divine încât niciun concept n-ar putea să-l «captureze»” (Macgregor, 2020, p. 281). Dumnezeu există, însă nu așa cum existăm noi, existența lui este iubire, iar ipostazierea sa devansează atât ființa, cât și predicațiile (Macgregor, 2020). Toposul sacru în care poate fi perceput Dumnezeu este Eucharistul, care este centrul teologiei creștine. Aici, explică Macgregor „Hristos ne este prezent precum un dar în raport cu care noi nu suntem originatori și pe care nu-l posedăm” (Macgregor, 2020, p. 281). Mecgregor îl invocă pe Zizek care evidențiază faptul că Dumnezeu este viața, în sensul că în Dumnezeu întreaga agonie și disperare a umanității vibrează profund, deconspirând solidaritatea divină cu suferința umană (Macgregor, 2020). Macgregor subliniază, citându-l pe Peter Goodwin Heltzel, că teologia postmodernă a lui Zizek are scopul de a submina aspirațiile naționale ale statelor națiuni, sistemul economic global contemporan și religiile care-și revendică drepturi și hegemonii în numele lui Dumnezeu (Macgregor, 2020).

 

            Teologia Slabă

            Deoarece teologia este o hermenutică a evenimentului divin, în concepția lui Caputo și Vattimo, care pretinde o deliteralizare a evenimentului incapsulat în numele lui Dumnezeu (Macgregor, 2020). Proiectul acestor doi teologi postmoderni deține o agendă a transformării teologiei în teopoetică, potrivit căreia, precizează Macgregor, „teologilor li se cere «să accepte realitatea ca pe o sursă legitimă a revelației divine» și să le considere pe ambele «pe cea divină și cea reală» ca fiind misterioase sau «ireductibile dogmelor literaliste ori dovezilor științifice»” (Macgregor, 2020, p. 282). Teologia postmodernă promovează o teologie slabă, din motivul că asumarea și afirmarea unei teologii tari conduce ireversibil și în mod necesar la violență și conflicte, în schimb o teologie slabă are capacitatea de a promova pacea și justiția în lume (Macgregor, 2020). Așadar, teopoetica trebuie să fie aconfesională, non-doctrinară, pluralistă, tolerantă, non fundațională, antifundamentalistă (Macgregor, 2020) și inclusivistă. Asemeni lui Caputo, care concepe relația dintre Dumnezeu și lume ca pe un dans al unei perechi interdependente, manifestat precum fluxul valurilor și refluxul lor, Catherine Keller, 1953-, propune o viziune asupra lumii în care omul, în individualitatea sa, este chemat să se resemneze acceptând viața ca pe o afacere riscantă. Macgregor concluzionează convingător analiza sa a teologiei postmoderne citându-l pe Norman Geisler astfel: „În evaluarea lui Norman Geisler a teologiei slabe, «din moment ce semnificația absolută este imposibilă, indecizia este inevitabilă. Noi trăim mereu undeva între certitudinea absolută și dubiu absolut» și trebuie să negociem constant riscul” (Macgregor, 2020, p. 283).  

                 

            Epistemologia Teologiei Postmoderne

            Macgregor subliniază că „teologii postmoderni resping teoria adevărului-corespondență – potrivit căreia o propoziție este adevărată dacă și numai dacă acesta corespunde cu realitatea – în favoarea teoriei constructiviste a adevărului” (Macgregor, 2020, p. 283). Teoria constructivistă expune adevărul ca pe o structură artificială, o convenție favorabilă a cărei contur este mereu renegociat în funcție de timp și împrejurări. Prin urmare adevărul religios, nu este fix, ci volatil, nu este un dat, ci o plăsmuire, aflat mereu în șantierul de construcție al lumii, iar teologii sunt meșterii specializați, investiți cu îndatorirea de a-l re-fațeta și remodela cu precauție și în mod convenabil. Criteriul acestui demers sunt experiențele spirituale transformatoare. Fiecare creștin își poate construi propria cale spirituală care să aibă la azimut experiența spirituală transformatoare (Macgregor, 2020). Dar această cale, arată Macgregor, ar trebui să fie ghidată de patru criterii care s-au dovedit utile de-a lungul istoriei religiei (Macgregor, 2020): În primul rând aceasta trebuie să fie simplă, deposedata de mândria de a crede că știm totul și de certitudinea că gestionăm singura direcție validă (Macgregor, 2020). În al doilea rând, aceasta trebuie să fie „deschisă și chibzuită”, cunoscătoare a faptului că adevărul, binele, iubirea, justiția și frumosul sunt tributare timpului nostru istoric, culturii, locului și limbii noastre (Macgregor, 2020). În al treilea rând propria cale, trebuie să fie realizată în dialog și în tranziție (Macgregor, 2020). Adică aceasta trebuie să fie informată de Scriptură și tradiție, de familia și comunitatea creștină, însă în conversație continuă cu alte culturi și tradiții religioase (Macgregor, 2020). Iar în al patrulea rând calea spirituală proprie trebuie să fie etică, să urmărească pacea, să promoveze iubirea și să lupe pentru dreptate (Macgregor, 2020).

 

Concluzii:

1.     Prin respingerea certitudinilor, a absolutului și a fundamentelor, teologia postmodernă recurge la abordări teologice volatile, nonfundaționaliste, întemeindu-se exclusiv pe valorile slabe ale împărăției lui Dumnezeu.

2.     Teologia este substituită cu teopoetica, un demers intelectual și spiritual anti-dogmatic și detașat de știință.

3.     Teologia postmodernă expune ideea unui Dumnezeu fără ființă, un eveniment intangibil, un fenomen spiritual imprecis.

4.     Hristologia se rezumă la puterea fără de putere a lui Isus. Teodiceea pe care o profilează teologia postmodernă pune pe tapet un Dumnezeu care nici nu previne răul și nici nu-l elimină.

5.     Adevărul nu este descoperit, nu este un dat, ci o construcție, o convenție avantajoasă.

6.     Teologia postmodernă, remarcă Macgregor, a dat naștere teologiei ortodoxe radicale, al cărei susținător este John Milbank, și  își propune recunoașterea din nou a teologiei ca regină a științelor, pentru motivul că aceasta reorientează finitul către etern (Macgregor, 2020).