Photo by Luis Quintero, from Pexel

Este oare posibil ca arta să aibă competența de a reforma teologia? Jeremy Begbie, 1957-, profesor de teologie al Duke Divinity School și pianist cunoscut, consideră că răspunsul la această întrebare este afirmativ. Contributori notabili contemporani la mișcarea teologică deschisă de Begbie, observă Macgregor, sunt următorii: Steven Guthrie, 1967-, Carol Harrison, 1961-, Joyce Irwin, 1942-, Daniel Chua, 1966-, și Catherine Pickstock, 1971-, (Macgregor, 2020).

            Macgregor subliniază că „mișcarea teologie artei oferă bisericii o cale de mijloc între ceea ce Begbie numește «protestantismul obsedat de cuvânt» și «esteticismul plutitor»” (Macgregor, 2020, p. 325). Mai departe Macgrgegor menționează că „Privilegiind teoria cognitivistă a emoției față de cea noncognitivisă, Begbie trasează o cale pe care emoțiile provocate de artă redirecționează oamenii către Dumnezeu, care merită toată lauda, și reorientează credincioșii, ca popor al lui Dumnezeu, către iubirea reciprocă” (Macgregor, 2020, 325).   

            Una dintre cele mai controversate medii de exprimare emoțională în biserică, mai cu seamă în cele protestante, este cântarea liturgică. În perioada contemporană recentă s-a dezbătut îndelung natura diferitor genuri de muzică liturgică, de la cea tradițională, la cea contemporană, evidențiindu-se atât caracterul seductiv și manipulator al muzicii, fapt pentru  care muzica era considerată un instrument de vătămare sufletească și psihologică, cât și calitatea terapeutică a acesteia.

Begbie analizează cântarea liturgică din patru puncte de vedere diferite: ce spun oamenii despre ceea ce simt, auto-raportul, cum se comporta oamenii marcați de actul muzical, comportamentul deschis, și cum răspunde organismul la contactul cu actul muzical dat, fenomenul pishologic. La acestea trei, Bogbie adaugă structura cognitivă a emoției generată de actul muzical, cogniția (Macgregor, 2020). Acest ultim criteriu supune analiza artei muzicale unei perspective cognitiviste, adică unei perspective care nu mai consideră omul o mașină din carne și oase, un automatism, ca în cazul psihologiei behavioriste, ci ca pe o ființă dotată cu experiențe cognitive care însoțesc individul în toate acțiunile pe care le desfășoară, inclusiv cele de ordin muzical, fie că este vorba individ ca actor muzical, fie că este vorba de individ ca receptor al unui act muzical dat. Begbie consideră că ceea ce animă emoțiile sunt convingerile, „nu există convingeri, atunci nu există emoții” (Macgregor, 2020, p. 327). De pildă, cineva are emoții puternice dacă urmărește pe altcineva cățărându-se pe un versant înalt de 500 de metri. Emoția este generată de convingerea că acea persoană poate aluneca în orice moment. Emoțiile sunt, în viziunea teologică a lui Begbie, orientate către obiect, prin urmare subliniază Macgregor, „emoțiile nu trebuie să fie considerate ca opuse în mod intrinsec percepției corecte” (Magregor, 2020, p. 327). De asemenea, dacă emoțiile sunt orientate către obiect atunci, închinare prin cântare trebuie să orienteze individul către Dumnezeu, orice alternativă adversă este o greșire a țintei, un păcat (Macgregor, 2020). Macgregor subliniză că: „În mod semnificativ, Begbie dă o definiție trinitariană închinării ca «acele ocazii regulate când biserica este adunată de Dumnezeul triun pentru a primi și celebra identitatea corporată a acesteia într-un mod concentrat, focalizat»” (Macgregor, 2020, p. 328).

            Begbie elaborează cinci criterii care pot valida o închinare corectă: în primul rând

închinarea prin intermediul cântării liturgice trebuie să fie orientată înspre Dumnezeu. Atunci când cântarea atrage spre emoție per se, atunci închinarea în ansamblul ei este ilicită (Macgregor, 2020).

În al doilea rând, cântarea trebuie să aibă loc împreună cu și prin Isus care garantează orientarea corectă a cântării, aceasta însemnând că agenții închinării trebuie să îi iubească pe ceilalți închinători în Hristos, și întreaga lume (Macgregor, 2020). Hristos, prin întrupare,  a luat asupra sa și emoțiile umane împreună cu exprimarea specific umană, în conformitate cu dictonul latin quod non est assumptum non est sanatum, însă El le-a reconfigurat dându-le o formă matură, plăcută lui Dumnezeu care este sfânt și iubitor totodată. În această ordine de idei, noi fiind în Hristos în actul închinării prin cântare „«învățăm să devenim maturi din punct de vedere emoțional, să devenim (să zicem așa) altceva decât un adolescent” (Macgregor, 2020, p. 329).

            În al treilea rând, cântarea liturgică și închinarea din cadrul ei, trebuie să fie o activitate desfășurată în adevăr, prin intermediul ei credinciosul trebuie să fie cuprins de capacitatea discernerii adevărului (Macgregor, 2020).

            În al patrulea rând, închinarea prin muzica bisericească validă este o activitate generatoare de unitate. „Begbie declară că întreaga închinare în Duhul edifică trupul lui Hristos și promovează unitatea (1 Cor. 14:5, 12, 26)” (Macgregor, 2020, p. 329).  

            În al cincilea rând, închinarea adevărată este o activitate ex-centrică, în sensul că faptul de a „fi smulși în interiorul vieții Dumnezeului trinitarian, presupune scoaterea noastră în lume ca agenți ai schimbării” (Macgregor, 2020, p. 329). Muzica liturgică trebuie să mobilizeze închinătorul la acțiuni constructive social.

 

            Concluzie:

1.     Perspectiva teologiei artei cuprinde ideea că teologia iluminează arta, iar arta îmbogățește teologia, (Macgregor, 2020) între artă și și teologie existând o relație simbiotică.

2.     Teologia artei, în viziunea lui Begbie, consideră emoțiile fiind indestructibil conectate cu cogniția, fapt pentru care muzica liturgică legitimă trebuie să fie nu doar emoțională, ci și rațională, îndeplinind cele cinci criterii de validare a închinării corecte din punct de vedere biblic și teologic, adică să fie orientată către Dumnezeu, să fie realizată prin Hristos, să promoveze adevărul creștin, să unească biserica și să motiveze la acțiuni sociale constructive.

3.     Teologii artei „declară că artele servesc ca vehicule ale transformării emoționale prin închinare și sunt un instrument puternic prin care Duhul Sfânt ne poate da o formă, în mod gradual, după chipul lui Isus întrupat, cel mai mare închinător” (Macgregor, 2020, p. 332).  

 

 Bibliografie:

 MACGREGOR, R. Kirk. (2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic.