Bejamin Suter, from Pexels

La un moment dat teoloaga Eugenia Constantinou a mărturisit despre conservatorismul confesiunii sale în termeni anecdotici. De câți ortodocși, întreba ea, este nevoie pentru a se schimba un bec? Răspunsul este: „de niciunul, deoarece ortodocșii nu sunt preocupați de schimbare”. 

Nu același lucru se poate spune despre unii dintre protestanți. Unii dintre ei sunt chiar preocupați de schimbări, și nu orice schimbări, ci schimbări fundamentale. 

Cum se întâmplă aceasta? Ei bine, în ADN-ul protestanților se află și patosul evanghelistic. Succesul acestuia este măsurat de numărul convertirilor religioase. Însă niciodată convertirile nu țintesc înălțimile așteptărilor. Ce ne facem, așadar, atunci când mesajul mântuitor nu prinde rădăcini în inima celor urmăriți de lumină? Îl conservăm în dogmele ancestrale mulțumindu-ne cu cei convinși deja de adevăr (teza colectivistă), sau ne reformulăm dogmele în acord cu preferințele religioase ale poporului interesat de propriile-i gusturi (teza individualistă)?

Realitatea este că operarea schimbărilor generează probleme de ordin logico-emoțional. Aici lucrurile sunt simple și detectabile facil de orice minte animată de franchețe. Dacă doctrina fundamentală veche „A” este substituită de doctrina nouă „B”, și „B” este opusul lui „A”, atunci schimbarea „B” se afirmă prin opoziție față de „A”, și orice opoziție stârnește emoții care nu plac. 

Terțul exclus ne impune ne-acceptarea împreună a doctrinelor „A” și „B” pe motivul că ambele sunt mutual contradictorii. 

Așadar, ori „A” este fals, ori „B” sau și „A” și „B” sunt false. Ceea ce este cert este că „B” presupunea eroarea lui „A” și invers. Însă tot atât de bine poate fi ca și „A” și „B” să fie false.

În această ultimă ordine de idei, într-un sistem dogmatic sau ideologic, cu cât doctrinele fundamentale sunt negate de teze ulterioare, cu atât probabilitatea de a fi considerate false toate aceste teze reciproc contradictorii crește. Cu cât o persoană minte mai mult, cu atât crește probabilitatea de a fi considerată o persoană contrafăcută. Ofițerii consulari ai ambasadelor SUA sunt educați ca atunci când sesizează o singură contradicție în informațiile depuse de cel intervievat să-i respingă acestuia dreptul la viză. Nu cumva și bisericile riscă pierderea vizei de intrare în inima oamenilor, forul cel mai intim al civilizației moderne secularizate? Dacă știm că un tren își schimbă direcția în timpul mersului, ne mai urcăm în el din moment ce inițial ne spusese că nu și-o schimbă? Dar dacă după ce ne-a asigură verbal că nu-și schimbă nici traseul și nici destinația și totuși, în timpul mersului își schimbă direcția, ce ne-ar determina să mai rămânem în tren și să nu renunțăm la serviciile lui, la prima stație? Tot așa și confesiunea care ne spune că deține adevărul și care ulterior îl "ameliorează", ce îi poate garanta credibilitatea, nu-i așa că persoanele care la un moment dat au îmbrățișat-o au toate motivele să se coboare din tren la prima stație?

În altă ordine de idei, ochii neantrenați ai privitorului pot considera că tocmai afirmarea cu înverșunare a erorii celeilalte din interiorul aceluiași sistem sau negarea cu furie a veridicității celeilalte în spațiul teologic al aceleiași biserici ar deconspira sau conjectura eroarea ambelor doctrine, abordându-le pe ambele în egală măsură ca fiind indecise, necoapte și eronate? Nu cumva apetitul ne-reflexiv pentru convertiri și compromisul ameliorării doctrinare produce un deserviciu evanghelizării în context profan, dar cerebral? 

Nu ar fi mai potrivit să promovăm dialogul rațional, agapic, sincer și duhovnicesc, dezbaterea antrenată de unitate,până la momentul consensului, dacă acesta este posibil. Iar dacă acesta nu s-ar atinge, atunci nu ar fi mai bine separarea amiabilă doctrinară și confesională păstrând rezoluția unanimă a respectului reciproc în speranța nestrămutată a descoperirii într-un final a adevărului?

Evident, nici acceptarea oarbă a tezelor de gândire nu se recomandă. C. S. Peirce ilustra acceptarea cu ignoranță prin imaginea struțului care-și pune capul în pământ. Dar, totuși, cui servesc dezbinările dogmatice în interiorul aceleiași eclesii? Nu este mai productivă unitatea și dialogul animat de sinceritate?

Iată câteva texte biblice care pot semnaliza importanța unității interne a unei comunități: „Isus, care le cunoştea gândurile, le-a zis «Orice împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi este pustiită şi orice cetate sau casă dezbinată împotriva ei însăşi nu poate dăinui» (Matei 12:25). „Dacă o împărăţie este dezbinată împotriva ei însăşi, împărăţia aceea nu poate dăinui” (Marcu 3:24). Isus le-a cunoscut gândurile şi le-a zis: „Orice împărăţie dezbinată împotriva ei este pustiită şi o casă dezbinată împotriva ei se prăbuşeşte peste alta” (Luca 11:7). Fiecare text, din cele de mai sus, are propria lui nuanță și comprehensiune.