poza de Yan Krukau from Pexels

Honoré de Balzac, în nuvela „La Peau de chagrin” (Pielea de măgar), a zugrăvit literar aceeași tensiune. Povestea are în centru un tânăr, Raphaël de Valentin, un om ambițios, dar sărac și disperat. Într-o clipă de deznădejde, el intră într-un magazin de antichități unde descoperă o piele magică de bou (chagrin). Anticarul îi explică:

-       Această piele îți împlinește orice dorință.

-       Dar cu fiecare dorință împlinită, pielea se micșorează. Și odată cu ea, scade viața ta.

Raphaël, orbit de tentația puterii absolute, acceptă pielea. Dorințele lui prind viață: bani, faimă, plăceri, iubire. Tot ce dorește i se împlinește. Însă, cu fiecare împlinire, pielea se strânge și îl sufocă. Tânărul realizează prea târziu că dorința este o capcană: cu cât se hrănește mai mult, cu atât consumă ființa omului.

Momentul tragic survine atunci când Raphaël încearcă să nu mai dorească nimic, să-și suspende voința. Însă paradoxul uman se arată: a nu mai dori este, la rândul său, o dorință. Astfel, pielea continuă să se micșoreze până când îl ucide.

“— Cum mori! Repetă ea. Dar poţi tu să mori fără mine? Să mori? Dar eşti tânăr! Să mori? Dar eu te iubesc! Să mori? Adăugă ea cu o voce adâncă şi guturală, apucându-i mâinile cu o expresie de nebunie. Reci! Exclamă ea. Să mi se pară oare?

  Raphaël trase de sub căpătâiul său fâşia de piele de sagri, mică şi subţire ca frunza de brebenel, şi arătându-i-o:

  — Pauline, frumoasa imagine a frumoasei mele vieţi, să ne spunem adio! Zise el.

  — Adio? Repetă ea cu un gest de uimire.

  — Da. Acesta e un talisman care îmi îndeplineşte dorinţele şi îmi măsoară viaţa. Iată ce mi-a mai rămas din ea. Dacă mă mai priveşti puţin, am să mor” (Balzac, p.226)

Foarte asemănător, Buddha a afirmat în Adevărurile Nobile că rădăcina suferinței umane este tanha – setea, dorința arzătoare, voința de a poseda, de a trăi, de a controla. El a arătat că omul caută împlinirea prin dorințe mereu reînnoite, dar acestea nu fac decât să îl lege și mai mult de suferință, pentru că sunt nesățioase și trecătoare. Calea de eliberare, în budism, este stingerea dorinței prin iluminare și renunțare. La Balzac, negarea deorinței, intenția însăși de stingere a focului ei este tot o dorință, prin urmare suferința este inalterabilă și sufocantă. În creștinism însă, dorința nu se anihilează, ci se înobilează: “gândul care era în Hristos”.  

(elaborat împreună cu Chat GPT) 

Bibliografie:

Balzac, Honoré de. Pielea de șagrin. Ediție electronică, fără date de publicare (s.l.: s.n., [f.a.]). Consultată pe dispozitiv MacBook, aplicația „Books”, accesat la 30 septembrie 2025. 

Surse alternative:

 Balzac, Honoré de. Pielea de șagrin. (1955).Trad. Pericle Martinescu. București: Editura de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), Ediție electronică (PDF).