Photo by Iurii Ivashchenko, from Pexels

Capitolul 7 inițiază folosind illeismul. Un artificiu stilistic prin care autorul scrie despre sine la persoana a treia: „Daniel a visat [. . .] Daniel a început și a zis . . . .” (Daniel 7:1-2). Existând ipoteza că această piesă de literatură ar fi fost elaborată și/sau re-editată în perioada post-exilică, fapt pentru care narațiunile ar fi îndreptățite să alterneze persoana I cu a II-a, merită a fi luat în considerare, totuși, și faptul că illeismul este o tehnică literară antică și că se regăsește atât în scrieri vechi, precum Războaiele Galice a lui Iulius Cezar sau Talmudul Babilonian, cât și în discursul modern precum cel al lui Bob Dole (Garner, 2013). Prin urmare, ipoteza că această carte utilizează illeismul nu merită neglijată. Probabilitatea ca autorul să fi optat pentru acest gen de exprimare este ridicată. Trebuie precizat că din versetul 2b autorul narează folosind persoana I. În literatura Vechiului Testament illeismul mai poate fi remarcat și în cartea Eclesiastul.    

 

            Cruzime și Condamnare

            Povestirea debutează cu încadrarea temporală a vedeniei: „În anul întâi al lui Belșațar, împăratul Babilonului” (7:1). Autorul specifică contextul oniric al vedeniei, „a visat un vis și a avut vedenii” (7:1) și subliniază faptul că evocă doar părțile elementare ale vedeniilor (chezu, la masculin plural), în termenii  lui, „lucrurile de căpetenie” (7:1).

            Vedeniile au ca punct de referință Marea Mediterană, „marea cea mare” care, în urma unui fenomen ceresc, „cele patru vânturi ale cerurilor”, s-a dezlănțuit și a determinat ca din adâncurile ei necunoscute să se arate „patru fiare mari” (7:3).

            Prima bestie are o înfățișare hibridă. Aceasta este un leu cu aripi de vultur. Goldingay semnalează că imaginea leului înaripat se regăsește în basoreliefurile babiloniene și că simbolul leu-vultur este instrumentat, de asemenea, în 2 Samuel 1:23, Ieremia 4:7 și 22 pentru a transmite ideea de tărie și agerime (Goldingay, 2009, p. 880). Acestei sălbăticii i s-au smuls aripile (7:4) și i s-a dat, în schimb, „o inimă de om”, ulebab enas (7.4). Iehib, „i s-a dat”, denotă faptul că fiara se află sub o forță despre a cărei naturi nu știm nimic în această etapă narativă. Imaginea unei jivine căreia i se minimizează maliția și agresiunea. 

            Celei de-a doua fiare, un urs, i s-a cerut să mănânce „multă carne”, aculi beser seghi (7:5). Din nou, comportamentul bestial al ursului este dirijat de porunca directă. Imaginea pe care o avem este aceea a unei sălbăticiuni căreia i se maximizează răutatea. 

            A treia dihanie, are aparența unui leopard, kinmer, dotată fantasmagoric cu patru aripi de pasăre și patru capete (7:6). Acesteia i s-a dat guvernarea, vesalețan.

            A patra fiară, mai terifiantă decât celelalte (7:7), un cyborg cu „dinți mari de fier” (7:7), „gheare de aramă” (7:19), cu un comportament atroce și devastator, „mânca, sfărâma și călca în picioare ce mai rămânea” (7:7), avea zece coarne. Descrierea continuă prin focalizarea asupra coarnelor. Autorul consideră important acest excurs. Un corn mic iese din mijlocul lor smulgându-le cu cruzime pe trei dintre acestea. Cornul mic avea „ochi de om” și o gură care enunța lucruri mari, rabraban (7:8). Autorul nu ne destăinuie conținutul vorbelor cornului mic. Povestirea este întreruptă de o nouă imagine.

              „Niște scaune” s-au așezat. Apariția lor este de sus în jos. Aceeași axă verticală a fost relevată și de prima imagine a celor patru vânturi ale cerului care au generat ieșirea din mare, de jos, din adânc, a celor patru jivine cumplite. Privirea naratorului începe de sus și continuă în jos.

            A doua imagine nu manifestă bestialitate, ci guvernare, ordine: „s-au așezat niște scaune de domnie” (7:9). Deși sunt mai multe tronuri, numai o persoană se așează oficios ca și când ar da semnalul începerii unui demers necesar: „un îmbătrânit de zile a șezut jos” (7:9). Trei elemente rețin atenția autorului: haina lui albă, kitlag hivar, părul capului lui ca lâna, caamar nache, și tronul lui alcătuit din flăcări, sabibin dinur. Focul tronului său nu-l consumă și nu-l afectează în vreun fel. Autorul nu acordă atenție acestei curiozități. În schimb se simte obligat să evidențieze că tronul avea roți, de asemenea din foc. Simbolistica roților de foc, ghergilohi nur dalic, rămâne criptată în imagistica misterioasă a narațiunii.      

            Dinaintea acestei persoane izvora un râu de foc, „mii de slujitori îi slujeau și zece mii de ori zece mii stătea înaintea lui” (7:10). Cadrul este unul juridic, oficial: „S-a ținut judecata și s-au deschis cărțile”. Autorul nu precizează rolul cărților. Însă evocă un fapt: „fiara a fost ucisă și trupul ei a fost nimicit și aruncat în foc ca să fie ars” (7:11). Acest fapt trebuie să rețină atenția cititorului! Cruzimii i se impun limite, iar condamnarea este ireversibilă. „Cel îmbătrânit de zile” stabilește termenele viețuirii fiarelor și nu face concesii agresiunilor lor. De aici conchidem, ipotetic desigur, că râul de foc provenit dinaintea Bătrânului era focul acțiunii lui punitive. Bestia cu zece coarne a fost pedepsită prin incinerare.

            Condamnarea continuă cu „dezbrăcarea – fiarelor dintâi– de puterea lor” (7:12) deși, în același timp, li se face favorul de a li se lungi viața până la un timp determinat (7:12). Nu știm care este capătul de acuzare al groaznicelor bestii, nu știm nici de ce acestea dintâi, leul, ursul și leopardul, au primit favorul unei vieți prelungite. Vom afla, însă, unele răspunsuri în episodul „lămuririlor temeinice” (7:16).   

 

             Omenie și autoritate

            Episodul al doilea al istorisirii este un vernisaj al unei noi imagini, venirea pe norii cerului a unei ființe umane, „ca un fiu al omului”, kabar enas ate (7:13). Asemănările și contrastele dintre imaginile inaugurale ale celor două episoade sunt remarcabile: avem aceeași axă verticală cer-pământ, ambele imagini evocă cerul, vânturile cerului, rue semeia (7:2),și norii cerului, anane semeia (7:13), însă una atrage atenția asupra animalicului și cruzimii, iar a doua asupra umanului și stabilității, prima inspiră groază și dezgust, a doua familiaritate și siguranță.

            În acest episod autorul revelează întâlnirea dintre „fiul omului” și „Cel îmbătrânit de zile”, despre care știm că a finalizat fără drept de apel condamnarea bestiilor. Ce natură are această ființă cu apariția unui „fiu al omului”? Nu știm, autorul nu zăbovește pentru astfel de interogații. Știm doar că are o apariție umanoidă, „fiu al omului”, dar competențe supraumane, el vine pe norii cerului, foarte atipic pentru un om, însă corespunzător manifestării lui Iahve (Deut. 33:26, Ps. 104:3).

În versetul 14 „fiul omului” este în ipostaza de a i se conferi „stăpânire, glorie și autoritatea regească”, saletan veiacar umalcu (7:14) precum și slujirea tuturor oamenilor. Știm că jivinele primitive au fost deposedate de autoritatea lor, „fiul omului”, spre deosebire de acestea, se bucură de conferirea autoritații regale totale, care „nu va trece nicidecum” (7:14).

            Rezultatul experienței acestor revelații este tulburare, etcheriat, și spaimă, iabahalunani (7:15). Efectul acestora asupra spiritului autorului a fost suficient de profund încât să caute iluminare la „unul din cei ce stăteau acolo” (7:16).

 

            Lămurirea temeinică

            Bestiile reprezintă patru împărați care se vor ridica (Qal Imperfect corespunde timpului viitor). Așadar, vedeniile anticipează timpuri necunoscute autorului la data scrierii sale, adică „în anul întâi al lui Belșațar” (7:1). Nu este precizată ordinea venirii lor în istorie. Este apariția lor concomitentă sau succesivă? Autorul nu face precizări explicite. Cine sunt acești împărați? Nici aici textul nu dă explicații. Interpretările contemporane sunt atât de diferite încât atunci când acestea sunt însoțite de certitudini fără acoperire se pot crea adversități și discordii infantile de genul eu am dreptate, ba eu. Principiul terțului exclus nu acomodează interpretări contradictorii, prin urmare cititorul modern ar trebui să-și protejeze pacea sufletului prin abținerea de la interpretări neîntemeiate, cu excepția „lămuririlor temeinice” pe care ni le oferă autorul. Dacă Daniel ar fi considerat necesar să asocieze animalele cu împărații în mod expres, cu nume și prenume, ar fi făcut-o în excursuri oportune așa cum o face în capitolul 8. Dacă nu a făcută însemnează că altceva trebuie să ne atragă atenția. În esență vedeniile lui Daniel evocă sălbăticia la care sunt expuși sfinții și, în pofida aparențelor și așteptărilor, sfinții vor constitui a cincea împărăție care va supraviețui.   

Conjunctia adversativă, „dar”, trimite la unele explicații suplimentare invocând un contrast între împărații reprezentați de animalele sălbatice și „sfinții Celui Preaînalt” care vor deține împărăția în veci (7:18). Expresia „vor stăpâni împărăția în veci, din veșnicie în veșnicie” (7:18) lasă la prima impresie loc ideii că sfinții sunt posesorii din eternitate ai acesteia. Ar mai fi unele întrebări, ca de pildă, cine sunt sfinții, cadisi ielionin? Sunt ei ființe angelice, reprezintă ei poporul ales sau sunt sfinții nou-testamentari? Nici asupra acestor detalii nu întârzie autorul, prin urmare speculațiile sunt de prisos, în afară de faptul că ne-am mulțumi cu interpretări de mucava. Ceea ce îl interesează pe Daniel, însă, este „adevărul asupra fiarei a patra” (7:19), ‚asupra celor zece coarne . . . și asupra celuilalt corn care ieșise și înaintea căruia căzuseră trei” (7:20). Daniel își explică curiozitatea: „Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinților și i-a biruit” (7:21).

Biruința, veiacala lahon, de care se bucură cornul cel mic, nu este definitivă și nici măcar de lungă durată, deoarece termenii „până când” indică termenul limită impus de zorii dreptății Celui îmbătrânit de zile: „până când a venit Cel îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui preaînalt” (7:22). Dreptatea culminează cu atribuirea guvernării sfinților (7:22).

Lămurirea continuă cu precizarea că fiara a patra este o împărăție care se va deosebi de toate celelalte, va sfâșia tot pământul, îl va călca și zdrobi (7:23), va crea cadrul încoronării a zece împărați dintre care se va ridica un altul care va submina autoritatea a trei dintre ei. Din moment ce subminarea, iehesipil, are loc la adresa a trei împărați, pare că scenariul prescrie coexistența a trei personalități cu autorități guvernamentale. Gravitatea uriașă a acțiunii cornului cel mic culminează cu hula, umilin, la adresa Celui preaînalt, cu schimbarea vremurilor și a legii, după care sfinții „vor fi dați în mâinile lui” (7:25). Schimbarea vremurilor și a legii poate constitui temeiul persecutării sfinților așa cum a fost și cazul celor trei tineri evrei, Anania, Mișael și Azaria (cap. 3), precum și a condamnării lui Daniel la moartea prin devorare (cap. 6).

Durata misterioasă în care sfinții vor fi vulnerabili în fața cornului mic al fiarei a patra este vagă însă, așa cum remarcă Goldingay, aceasta „sugerează un timp care amenință să se prelungească mai mult: o perioadă, o perioadă dublă, apoi o perioadă de patru ori . . . dar secvența anticipată se întrerupe brusc, astfel încât cele șapte perioade (de fapt, o eternitate) amenințătoare au fost înjumătățite în mod neașteptat (Keil)” (Goldingay, 2009, p. 959). „Apoi va veni judecata” (7:26), iar „domnia, stăpânirea și puterea tuturor împăraților care sunt sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt” (7:27).

Calitatea veșnică a împărăției Celui Preaînalt elogiată în încheierea narațiunii coincide cu concluzia lui Nebucadnețar din 4:34, „a cărui stăpânire este veșnică”, și cu sublinierile edictului lui Darius din 6:26, „El dăinuie veșnic; Împărăția lui nu se va nimici niciodată și stăpânirea lui nu va avea sfârșit”. Aceste adevăruri împreună cu remarca „toate puterile îl vor sluji și-l vor asculta!” au valoare memorabilă pentru cititor, ca si pentru autor, care mărturisește fără reținere: „am păstrat aceste cuvinte în inima mea” (7:28).

 

Cuvinte de păstrat în inimă – mesaj devoțional

 

Speranță în sălbăticie

 

I.               Sălbăticie și primitivism

Cele patru bestii sunt metaforele umanității noastre. Când vânturile cerului au tulburat apele civilizațiilor noastre de secole, „Marea cea Mare”, au ieșit din adâncurile lumii noastre ceea ce am avut noi mai hain și urât, mai mârșav și mai primitiv. Din modernitatea timpurie până astăzi am parcurs industrializarea, tehnologizarea și informatizarea, ne-am trimis astronauții să locuiască cu lunile în stații spațiale sprijinite pe nimic deasupra sferei pământului nostru, am construit roboți pe care i-am lansat și trimis pe Marte ca pe niște curieri ai culturilor și subculturilor noastre, suntem stăpânii mărilor, comunicăm în câteva secunde la distanțe copleșitor de mari, am intrat pe ușa paradoxală a lumii cuantice, dar nu ne-am schimbat inima. Am ajuns departe, însă prea departe, parcă, încât să mai putem face stânga împrejur cu ușurință către sufletul nostru golit și plâns din pricina vidului de pace. Suntem la fel de răi ca pe vremea în care vânam cu arcul și aram cu pluguri de lemn țărâna tălpilor noastre. Vedeniile lui Daniel reflectă fidel deprinderile de jivină ale emoțiilor noastre și reflexele de ființă neîmblânzită ale minții noastre confuzionate. Ne trădează gândurile corelate sinergic cu faptele, faptele nereciclate ale istoriei care a trecut cu șenile ei grele peste trupurile vii ale copiilor noștri, vorbele care înțeapă ca o viperă în carnea neacoperită a aproapelui. Asta suntem, ne suntem unii altora lei înaripați, urși înfometați, leoparzi cu patru capete și fiare hibride cu coarne puse nebunește pe ucidere și pierzare. Există vreo spreanță?     

  

1.     Leul vultur: minimizarea răului. Leului i s-au smuls aripile cu care putea face mult rău și i s-a dat, în schimb, o inimă de om.   

1.1. Iuda, fratele lui Iosif minimizează răul plănuit împotriva lui Iosif (Gen. 36:26)

1.2. Balac își propune să distrugă poporul evreu (Numeri 22)

1.3. Haman, fiul lui Hamenada, Agaghitul, organizează epurarea evreilor (Estera 3:8)

1.4. Saul "sufla amenințare și ucidere" împotriva creștinilor, însă Dumnezeu îi schimbă inima (FA 9:1)

Însă acestei fiare i se minimizează maliția și violența prin umanizarea ei. 

 

2.     Ursul carnivor: adversitatea omului împotriva omului. I s-a poruncit să mănânce multă carne. Dacă ursul reprezintă un om, atunci carnea este posibil să fie metafora omului vulnerabil, a semenului lipsit de apărare. Avem un nesaț malign pentru fibrele din carnea semenului care ne-a făcut răul. I s-a spus să „mănânce multă carne”. De ce s-a dat o astfel de poruncă? Poate că bestiei i-a făcut plăcere. Dar pentru asta să fi fost porunca? Poate că dihania nu știe altă cale, nu-și dorește altceva decât să fie sălbăticiune. Textul nu răspunde acestui gen de întrebări. Cunoaștem însă ecoul din mintea lui Daniel: „m-au tulburat . . . mi s-a schimbat culoarea feței”. Asta ne este de ajuns. Să mănânce atâta carne până ne îngrozim cu totul și-ntrebăm dacă mai există ceva, vreo speranță. Și leopardului cu patru aripi și patru capete i s-a deschis calea spre guvernare. De ce? Să ne fie de-ajuns, să ne săturam până peste de violență, să gustăm din amar până ne vom pune problema altor fântâni pe lângă care să ne ducem veacul, până ne vom dori pacea din toată inima. Iar dacă nu o găsim uitându-ne în jos, poate să o găsim privind în sus. Până ne dezgustăm de competitivitate, de țâfnă și violență. Până zicem destul e destul, vrem pace. Acestei fiare i se maximizează agresiunea. Profetul Ieremia ne atrage atenția asupra faptului că răutatea pe care o manifestăm are efect de bumerang, se întoarcea asupra noastră dacă nu o stopăm la timp: "Tu singur te pedepsești cu răutatea ta și tu singur te lovești cu necredincioșia ta și vei ști și vei vedea ce rău și ce amar  este să părăsești pe Domnul Dumnezeul tău și să n-ai nicio frică de Mine" (Ieremia 2:19). Poate tu ai fost carnea din care s-a mușcat cu nemilă! De atâtea ori colții groși ai celuilalt au mușcat pe neașteptate din suferința ta cu rădăcini cât catargul. Ce-i de făcut? Deocamdată trebuie să recunoaștem cu durere natura primitivă a lumii în care trăim.  

Cineva a numărat 89 de războaie în Vechiul Testament. Și totuși nu ne învățăm minte. Printre războaiele vechiului testament le amintim pe acestea:

2.1. 28 de războaie înainte ca poporul ales să aibă rege

2.2. 3 războaie conduse de Saul

2.3. 15 războaie ale lui David

2.4. 38 de războaie de pe vremea regilor.

Unii recuperează din Vechiul Testament strategiile războiului blitzkrieg. E trist când nu învățăm din istorie! Oare pentru asta s-a scris Testamentul? Nu cumva ar trebui citit din Biblie pentru a ști cum să evităm conflictele?

 

3.     Leopardul cu patru capete: stăpânire și control. Lupta pentru putere este adânc înscrisă în ADN-ul nostru. Nu ne place să fim manipulați, însă avem o plăcere deosebită să ne folosim de ceilalți pentru a accede spre vârful piramidei. În această schemă a parvenirii celălalt nu este decât o treaptă, o victimă a foamei sinelui nostru netemperat, iar demnitatea ființei este o simplă abstracțiune. Suntem mereu leopardul cu patru capete care nu dorește să-i scape nici o oportunitate de afirmare de sine. Leopardului i se facilitează controlul total, "avea patru capete și patru aripi" (7:6). Cifra patru se regăsește în imaginea celor patru vânturi" asemeni punctelor cardinale. 

 

4.     Fiara cu dinți de fier și gheare de aramă: moarte sfinților. Din motive diverse sfinții sunt ținta în mișcare a dușmanilor lor. Și nu doar ei, ci și viziunea lor asupra vieții, valorile lor morale și chiar copiii lor. Religia a devenit, acum în secolul XXI, un spin înfipt în trupul morbos al civilizației relativiste. Religia stânjenește. Nu-i treaba noastră alte religii, dar biserica, din nefericire, biserica însăși nu a fost mereu la înălțimile promisiunilor ei. Și asta doare. Dacă nu ni-s faptele acolo unde ni-s vorbele dovedim schizoidie și alte patologii cronice. Avem nevoie de medic. Biserica, măcar că urmărește iubirea și binele, poate fi greșit înțeleasă și i se poate planifica moartea.     

 

4.1. Moarte pentru că credincioșii nu împărtășesc valorile morale seculariste – cei trei tineri în cuptor

4.2. Moarte pentru că țintesc sus – Daniel în atenția procuraturii

4.3. Moarte pentru că cred în Dumnezeu – Daniel în groapa cu lei

 

II.             Speranța de sus

Dacă răutatea și violența vin de jos, din adâncurile naturii noastre și a civilizației de veacuri, atunci speranța noastră vine din cer. Scaunul de foc al judecății, așezat pe pământ, este un motiv de speranță, bestiile au trăit destul, este vremea unei noi ere, o era a păcii și armoniei. Dar în cine stă speranța noastră?

 

1.     „Cel îmbătrânit de zile” este paradoxal și unic. Atât de vârstnic, a trăit atâta și a văzut multe și, totuși, haina lui nu este maculată, ci albă! Vechimea lui nu-i afectează biografia. El nu are schelete în dulap. Părul lui este curat, iar scaunul pe care s-a așezat este din flăcări care nu-l consumă, și care nu-l afectează. Focul judecății este selectiv, acesta lezează numai fărădelegea, bestialitatea și neînfrânarea. Cel care s-a așezat să judece poate fi Cel care a temperat agerimea de vultur a leului și i-a făcut transplantul neobișnuit de inimă. Bruta poate fi umanizată. Tot el a cerut ursului carnasier să mestece carnea, multă carne, poate carne de om, vieți de copii și femei, tați care-și încheie viața prea devreme, pentru a se sătura de carne până peste măsură. Atâta război! Dumnezeu ni-l poate lăsa până ne iese pe nas, dacă nu știm noi să ne oprim la timp, atunci ne oprește el sau poate ne opresc durerile și lacrimile care curg ca apa la robinetul uitat deschis. Speranța noastră stă și în faptul că Bătrânul Înțelept știe să dea lecții și ursului și pardosului malformat cu patru capete și patru aripi. Dacă poporul cere sa-și adape săbiile cu sânge, să nu uite că „cine scoate sabia, de sabie va pieri”. Înțeleptul știe să tempereze agresiunea, ar fi putut fi și mai mult rău în istorie, până acum ne-am fi putut distruge ca specie de repetate ori, arsenalul atomic poate prăpădi Terra de 50 de ori. Cineva pare a ne ține să nu ne înrăim peste măsură vărsându-ne veninul unii împotriva altora spre nimicirea noastră.  Înțeleptul știe să pună o inimă de om și într-un animal cu toane. El știe să facă o fiară să se sature până și de bruta din ea. El este pregătit să condamne nu doar faptele, ci si făptuitorii.  

 

2.     Al doilea motiv de speranță este „Fiul Omului”.

 

Dacă imaginea distopică se profilează odată ce privești în jos, spre mare, o imagine a speranței se profilează atunci când cauți în sus. „Pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului;” (7:13). Fiul omului are aparență umanoidă, dar capacități atipice pentru om, însă tipice pentru Dumnezeu. El este și, și. Aceasta este natura lui, și om, și Dumnezeu. Caracterul lui moral, este denotat de înaintarea Sa către Judecător „și a fost adus înaintea lui”. Momentul acesta succede condamnării fiarei de-a patra. El este în fața tronului de foc al judecății, dar nu este condamnat, ci răsplătit. De ce? Pentru că nu are vine, numai merite? Cine mai intră în această categorie în afară de Hristosul? Planul lui este destăinuit de faptul că primește „stăpânire, slavă și putere împărătească” (7:14), în timp ce și „sfinții Celui preaînalt vor primi împărăția și vor stăpâni împărăția în veci” (7:18). Ceea ce înseamnă că între sfinți și Fiul Omului există o relație, că Fiul Omului își împarte slava cu sfinții, el se bucură de bucuria lor, de succesul lor, de biruințele lor. Fiul omului este opusul fiarelor, dacă ele au potențialul de a face rău, El are potențialul de a face bine, dacă ele fac răul cu eficiență, El face bine cu determinare, dacă ele sunt condamnate, El este răsplătit. În loc să fie ostil față de tot ce este omenesc, El este prietenul nostru al oamenilor, El e modelul nostru, metafora devenirii noastre, El nu se hrănește din necazurile noastre, nu ne este ostil, ci favorabil.  

 

3.     Al treilea motiv de speranță este că „domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinților Celui preaînalt” (7:27). Acestea sunt cuvintele de păstrat în inimă. Finalul contează, iar finalul fericit aparține sfinților. Eclesiastul declară următoarele: „Mai bun este sfârșitul unui lucru decât începutul lui; mai bine cel bun la suflet decât cel îngâmfat” (Ecl. 7:8). Viitorul sfinților este motivația prezentului lor. Chiar dacă prezentul este siluit de maliția celor care nu ne înțeleg, noi ne menținem pe calea benevolenței, asemeni Fiului Omului, știind din vedenii că durerea este temporară, însă răsplătirile credincioșiei noastre sunt veșnice.       

 

 

 

 

Bibliografie:

 

1.     Garner, B. A. (2013). „For the Word Lovers: These are a few of my technical terms—a look at linguistic phenomena”. ABA Journal, 99(5), 24–25. http://www.jstor.org/stable/23425150.

2.     Goldingay, John E. (2009). Daniel. Word Biblical Commentary. Volume 30. General Editors: Bruce M. Metzger, David A. Hubbard, Glenn W. Barker. Zondervan. Electronic Edition.