pics. by J. C. Wing

             Kirk R. Macgregor, evocă epoca pre-carteziană arătând că „înainte de Descartes, în perioada medievală ... toți filosofii erau, prin definiție, teologi, și toți filosofii erau prin definiție filosofi” (Macgregor, 2019, 2020, 17). Așa se face că teologi, precum Bonaventura, considerau că nicio cunoaștere specific umană nu este posibilă fără iluminarea divină (Macgregor, 2019, 2020, 18). Această perspectivă epistemologică urma să suporte ameliorări de substanță, după cum putem vedea mai jos.

            Metoda carteziană de cunoaștere

            Descartes a arătat că fundamentul cunoașterii nu rezidă în intervenția lui Dumnezeu, ci în certitudinile pe care le avem, fără vreo umbră de îndoială (Macgregor, 2019, 2020, 18). Faptul de a ne îndoi de propria existență nu ar fi posibil înafara existenței noastre proprii. Prin urmare faptul existenței noastre intră în catalogul cunoștințelor certe. Sintagma care ne-a rămas de la Descartes este: dubito ergo cogito, cogito ergo sum - mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist.

            Dar care să fie criteriul pentru adevăr? Descartes a conchis că ceea ce face ca ceva să fie adevărat este claritatea și distincția. Dacă îmi este clar că în fața mea am display-ul unui computer și sunt sigur că nu este altceva decât un display, atunci este adevărat că ceea ce am eu în fața mea este un display. Din această retușare a epistemologiei, una cu un profund conținut medieval, însă animată de un spirit medernist, au rezultat cel puțin două implicații: „Dumnezeu nu mai este punctul inițial al filosofiei” (Macgregor, 2019, 2020, 19), deci putem sonda realități fără aportul divin  și, în al doilea rând, mintea umană își este suficientă în materie de cunoaștere.

            Dar, atunci să nu mai avem, oare, nevoie deloc de Dumnezeu? Descartes consideră că, dimpotrivă, teoretic trebuie admisă ideea existenței Lui. De ce? Uite cum. Dacă apelăm în mod radical la îndoială și ne îndoim inclusiv de cum anume am ajuns la criteriul care validează un adevăr, întrebându-ne dacă nu cumva un demon incorigibil și meschin ne-a indus în minte, pe nesimțite, criteriul de care vorbim, atunci suntem pierduți. Pentru a nu trăi în acest orizont nefast trebuie să investigăm în ce măsură o realitatea superioară oricărui demon meschin există. Adică, să vedem în ce măsură putem crede că un Dumnezeu bun și iubitor de adevăr există.  Considerația lui Descartes este că avem motive reale să credem în existența Lui și, prin urmare, orice manipulare a minții umane în demersul ei de cunoaștere este sortită eșecului (Macgregor, 2019, 2020, 19-20). Deci, putem fi siguri că, în materie de adevăr, dată fiind garanția pe care o dă Dumnezeu, suntem pe drumul bun.

 

            Raționalism, empirism și ecuația epistemologică a lui Kant

            Suntem siguri, așadar, că putem, prin claritate și distincție, să deosebim eroarea de adevăr, în privința display-ului din fața noastră, și nu numai, dar cum putem ajunge la adevărul despre acest display? Cum putem fi informați despre trăsăturile care-l înscriu în nișa obiectelor cu această nomenclatură? Ei bine, răspunsul este de două feluri. Primul este raționalist. De această parte sunt Descartes (1596-1650), Baruch Spinoza (1632-1677) și Gottfired Wilhelm von Leibniz (1646-1716). Criteriul pentru adevărul despre ceva este în principal întemeiat pe rațiune și se formulează deductiv (Macgregor, 2019, 2020, 20). Ceva este adevărat dacă este coerent în sine. Există unele idei cu care ne naștem, iar pentru formularea adevărului ne bazăm pe principiile fundamentale ale logicii precum principiul noncontradicției (ființa nu-i același lucru cu neființa, suntem conștienți de asta ori de câte ori ne pierdem telefonul sau cheile de la mașină) și cel al terțului exclus (ori este beat Dorel, ori Dorel nu este beat, să crezi că Dorel e și turmentat și neturmentat în același timp, este ca atunci când ar trebui să-nghiți o nucă). Al doilea răspuns este empirist. Din acest cartier al folosofiei sunt John Locke (1632-1704), George Berkeley (1685-1753) și David Hume (1711-1776). Adevărul, potrivit acestora, se sprijină în principal, pe platforma solidă a experienței senzoriale. Mintea este o tabula rasa. Cercetarea este inductivă și principiul director este  că nimic nu ajunge în minte înainte de a fi existat în prealabil în simțuri (Macgregor, 2019, 2020, 20). În această tabără se știe că adevărul este o idee care corespunde realității. Adică ideea că afară plouă, este adevărată, dacă într-adevăr, uitându-mă afară, voi constata că plouă.  

            Disputa dintre cele două cartiere filosofice, raționalist și empirist, fiecare cu partea lui de adevăr, n-a putut continua fără o rezoluție. Immanuel Kant a propus una, a fost în bună măsură apreciată, fapt care a condus ireversibil la o revoluție magnifică în domeniul cunoașterii asociată cu cea a lui Copernic: „așa cum Copernic a făcut o schimbare uriașă în cosmologie deplasându-se dinspre paradigma ptolemeică, cea care avea pământul în centru galaxiei, către cea heiocentrică care are soarele în centru ei, tot așa, epistemologia lui Kant a reușit o schimbare filosofică uriașă de la a vedea mintea ca având un rol pasiv, la cea în care mintea și lumea sunt implicate în mod sinergic în procesul de cunoaștere” (Macgregor, 2019, 2020, 21).

            Kant a arătat toată dreptatea pe care au avut-o empiriștii, care spuneau că la temelia cunoașterii rezidă experiențele senzoriale pe care, desigur, le sintetizăm. Aportul lui Kant în cunoaștere constă în faptul că a împăcat și capra și varza, dovedind atât rolul fundamental al experienței senzoriale (teza empiriștilor), cât și funcția fundamentală în cunoaștere a unor concepții anterioare oricărei experiențe concrete (o teza de sorginte raționalistă), fără de care lumea nu s-ar putea deschide minții, altfel spus, „mintea a interacționat cu lumea în mod logic, înainte ca lumea să impacteze mintea” (Macgregor, 2019, 2020, 21). Macgregor explică astfel: „dacă mintea cuiva posedă conceptul de pisică, dar îi lipsește cel de câine, atunci când acesta vede un câine, poate crede că vede o pisică mai mare. Percepția nu este o chestiune simplă prin care lumea este oglindită în minte, ci [ține de aceea că, n.trd.] mintea trebui să posede o gamă adecvată de concepte intrinseci pentru a judeca cu acuratețe ce anume se are în vedere” (Macgregor, 2019, 2020, 22).

Dintre aceste concepții sunt cauzalitatea (noi nu vedem toate legăturile dintre lucruri, doar deducem din succesiunea lor că ceva ar cauza altceva, măcar că, iată, cântecul cocoșului nu face ca soarele să răsară, deși acesta din urmă succede celui dintâi), disjuncția (percepția că anumite lucruri sunt alternative), particularitatea și universalitatea (Macgregor, 2019, 2020). Kant a numit aceste concepții categorii transcendentale și a reliefat valoarea lor a priori, în sensul că acestea preced în materie de cunoaștere experimentarea obiectelor materiale a supra cărora se apleacă. Datorită acestor categorii știm, de pildă că atunci când imersăm un creion într-un pahar cu apă, acesta nu se frânge instantaneu și misterios, așa cum ne-ar putea face simțurile să credem, ci totul este o senzație care trebuie trecută prin filtre rațiunii sintetizatoare dacă ne dorim să știm adevărul. Simțurile sunt necesare și de încredere, dar nu infailibile (Macgregor, 2019, 2020, 22). Totuși, trebuie să fim atenți și la minte, deoarece aceasta ne poate fermeca făcându-ne să crede în realități fără rădăcini și în închipuiri fă roade în realitate, în cai verzi pe pereții casei sau moși crăciuni pe cerul înstelat și rece al lunilor de iarnă. 

            Dacă așa stau lucrurile, ne atrage atenția Kant, dacă și simțurile și mintea, luate individual, ne pot induce în eroare, atunci s-ar impune să facem diferența dintre lucrul în sine, pe tărâmul căruia nu putem ajunge decât cu mintea neînsoțită de simțuri, deoarece acestea din urmă nu au navigat niciodată pe astfel de ape, niciodată nu au primit undă verde sau dreptul de trecere, și lucrul din fața noastră (lucrul așa cum ne apare nouă). Deoarece nimeni nu poate vedea, mirosi, auzi, etc., lucrul în sine, și din moment ce toți putem vedea și cântări lucrul așa cum ne apare tuturor, atunci cunoașterea veritabilă este cea a aparenței, și nu cea a lucrului în sine.

            Această considerație epistemologică a reverberat și făcut mari transformări în metafizică. Și anume, din moment ce cunoașterea veritabilă este ce a aparenței, lumea fenomenală, adică cea a lucrurilor care ne apar nouă așa cum ne apar în experiență, și Dumnezeu, sufletul, imortalitatea nu fac parte din lumea fenomenală pentru că nu pot fi verificate prin experienă, atunci cunoașterea veritabilă nu-l include pe Dumnezeu, veșnicia, viața de după moarte, sufletul, etc. Acestea sunt realități noumenale, pe care nu le putem verifica empiric, iar cunoașterea acestor lucruri nu este una veritabilă, prin urmare teologia este un tip ne-veritabil de cunoaștere. Aceste lucruri nici nu pot fi considerate obiecte ale cunoașterii (Macgregor, 2019, 2020, 23).

             Aceste realități fiind de natură noumenală, adică din sfera lucrului în sine, atunci existența lor nu poate fi nici afirmată, deoarece nu pot fi dovedite empiric, senzorial, dar nici infirmată, deoarece acestea explică suficient unele dintre realitățile cotidiene ale omului, precum conduita morală și sensul vieții. Există rațiuni practice (etică), mai degrabă decât cele ce țin de rațiunea pură (epistemologie), care ne fac să credem în existența lui Dumnezeu, „Kant a fost un eticist, și a fost convins că avem nevoie de existența lui Dumnezeu pentru a garanta conduita morală în lume” (Macgregor, 2019, 2020, 25). În final se poate conchide, așa cum a făcut-o Macgregor, „Pentru Kant, cunoașterea presupune, atât existența conceptelor raționale, cât și percepțiile empirice. Cunoașterea trebuie să fie experiențială, și trebuie să se conformeze categoriilor noastre mentale a priori” (Macgregor, 2019, 2020, 24).

             În concluzie, cadrul filosofic al teologiei contemporane cuprinde următoarele date: 1. Sinele este autonom și axa inițială a cunoașterii (Macgregor, 2019, 2020, 25), 2. Adevărul presupune dovedirea experimentală (Macgregor, 2019, 2020, 26), 3. Cunoașterea teologică nu este o cunoaștere veritabilă, spre deosebire de cea științifică, experimentală și inductivă, 4. Dumnezeu nu mai posedă o valoare epistemologică, ci doar una morală, valoarea religiei în ansamblu este redusă la moralitate (Macgregor, 2019, 2020, 26).  

 

           

           

           

 

Bibliografie:

 

 MACGREGOR, R. Kirk. (2019, 2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic.