Picture by Tima Mirosoniche... from Pexels

Spre deosebire de intelectualii pre-moderni, cărturarii moderni, consideră Julien Benda, au trădat prin aplecarea spre realismul maselor, adică spre ordinea imanentă a lucrurilor abandonând ordinea transcendentă a realităților, care prin definiție, sunt independente de om și oameni. 

            Așadar, temeiul acuzei lui Benda este următorul:

1.     Intelectualii adoptă pasiunile politice, „integrându-se în corul urilor de rasă, de partid;” (Benda, 1993, p. 63).

2.     „Acceptă ca pasiunile politice să se reverse asupra activității lor de cărturari” (Benda, 1993, p. 80).

3.     „Cărturarii, prin doctrinele lor, fac jocul pasiunilor politice” (Benda, 1993, p. 88), adică, explică Benda, 1. „cărturarii exaltă înclinația spre particular și dezaprobă sentimentul universalului” (Benda, 1993, p. 89), 2. aceștia „laudă predilecția pentru practic și dezaprobă dragostea pentru spiritual” (Benda, 1993, p. 108) astfel că, aceștia fac să prevaleze curajul (vezi Nietzsche) atât în fața înțelepciunii, cât și a cumpătării (Benda, 1993, p. 133), să exhibe gloria de sine (Benda, 1993, p. 134) și să exalte duritatea și disprețul față de iubirea de oameni, față de compătimire, caritate și înțelegere (Benda, 1993, 137), dând curs ideii lui Spinoza potrivit căreia «„Mila este rea în sine și inutilă într-un suflet care se conduce după rațiune”» (Benda, 1993, p. 139) sau a celei a lui Nietzsce, care afirma că „orice cultură superioară este făcută din cruzime” (Benda, 1993, p. 140), și, nu în ultimul rând, promovează „cultul succesului” considerând că intenția nerealizată este demnă de dispreț, spre deosebire de cea realizată care merită toată considerația (Benda, 1993, p. 141).

Această orientare modernă a intelectualilor recenți, contrastează cu cea latină, după care oamenii au fost învățați să prețuiască meritul nu rezultatul (Benda, 1993, p. 142) „să-l stimeze atât pe Hector, cât și pe Ahile, pe Curiat mai mult decât pe fericitul său potrivnic” (Benda, 1993, p. 142).

Acțiunea și fapta practică este astăzi valorizată mai mult decât gândirea, remarcă Benda (Benda, 1993, p. 145), și, în sfârșit, intelectualii moderni au predicat cultul activității practice prin teologia lor, prin imaginea propusă de ei omului. Întâi și întâi, au decretat că Dumnezeu, care, de la stoici încoace, era infinit, este finit, distinct, personalizat, că este dovada unei existențe fizice, nu metafizice . . . .” (Benda, 1993, p. 149). Așadar, dacă Dumnezeu nu intervine vizibil, palpabil, la timp, concret și oportun, atunci, fie nu poate acționa în beneficiul omului, fie nu vrea binele lui!  Din moment ce ura și-a marcat debutul în era intelectualității tributare, războiul devine o opțiune interesantă: „Ne aducem aminte de vorba unui tânăr filosof, din 1913, citată de Agathon, «Război, de ce nu? Ar fi amuzant» . . . .” (Benda, 1993, p. 163).

Bibliografie: Benda, Julien. Trădarea Cărturarilor. București: Humanitas, 1993.