Eclesiastul 2:12-26

Regele filosof supune analizei ipoteza ca întelepciunea ar fi calea catre fericire. El întoarce chestiunea pe toate fetele, procedând comparativ si ulterior pragmatic. Daca o punem pe cântarul valorilor, fixând-o comparativ pe un taler, în timp ce asezam nebunia pe celalalt, atunci întelepciunea este net superioara fericirii sub aspectul utilitatii, asa cum lumina este mai de folos decat întunericul pentru cel facut pentru ea (2:13). Totusi, daca punem întelepciunea pe cantarul functionalitatii, urmarind capacitatea acesteia de a rapune definitiv vremelnicia vietii, atunci, remarca regele, acesta nu se deosebeste cu nimic de nebunie. Chiar daca investim în întelepciune, aceasta nu desfiinteaza caracterul trecator al lucrurilor. Atât gloria, geniul, cât si viata însasi a înteleptului îsi pierd valoarea devenind nesemnificative pentru cei mai multi. Cine îsi mai aduce aminte de el (2:16), si pentru ce s-o faca? ?i înteleptul ca si nebunul, sunt tributarii nefericiti ai tranzitoriului: „am bagat de seama ca si unul si altul au aceeasi soarta . . . si aceasta este desertaciune” (2:15). Indiferent care sunt performantele înteleptului, creatiile lui, binefacerile facute pentru semenii sai si pentru cei care vin din urma pe autostrada generatiilor, el tot va trebui sa traga pe dreapta, sa-si încheie alergarea, „iar în zilele urmatoare totul este uitat” (2:16), proiectele sale marete, realizarile lui uimitoare, dar si suferinta cu care a platit cu varf si îndesat. Cine, oare, nu mai poate de gândul ca a fost odata un Saul care a murit pe campul de lupta, un David genial sau un Solomon întelept. Nimeni, sau prea putini! Fiecare îsi vede de viata si agenda lui. Întotdeauna este mai aproape camasa decât haina, nevoile curente decât cele culturale! În ce ne priveste, desi am dat atâta importanta propriei vieti, totusi lumea merge mai departe si fara noi, ca si cum n-am fi fost vreodata. Expiram si noi ca un produs de panificatie. „Atunci am urât viata caci nu mi-a placut ce se face sub soare: totul este desertaciune si goana dupa vânt, Mi-am urât pana si munca . . . munca pe care o las omului care vine dupa mine . . . .” (2:17)! Durerea existentiala se acutizeaza cu atât mai mult cu cât realizam ca desi scurta viata omului ?i trecatoare gloria ei, munca ce o însoteste este însotita de truda, iar „truda lui nu este decât necaz, nici macar noaptea n’are odihna inima lui” (2:23). Ne cheltuim atât de mult pentru ceva ce tine atât de putin si a carui valoare este atât de trecatoare. Concluzia se încadreaza, din nou, în registrul pesimismului si al negarii. Totusi la atâta sa se rezume viata omului? Da, daca uitam de suflet! Daca, însa, ne gândim la fericirea sufletului (2:24) atunci ne aducem aminte de Domnul, caci „cine, în adevar, poate sa manânce si sa se bucure fara El? Caci El da omului placut lui întelepciune, stiinta si bucurie . . .” (2:26).