photo by Mustafa Simsek from Pixels

Angelo Giuseppe Roncali (1881-1963), deși s-a născut într-o familie de țărani a reușit să-și obțină doctoratul în teologie devreme, la douăzeci și trei de ani, în 1904. După ce a fost ordinat ca preot catolic a dovedit talent diplomatic și propensități filantropice, fapt care l-a propulsat către poziția de cardinal-arhiepiscop al Veneției (Macgregor, 2020). La venerabila vârsta de șaptezeci și șase de ani, după o viață de slujire ca prelat, a devenit papă, purtând numele de Ioan al XXIII-lea (Macgregor, 2020). Macgregor consideră că „nimeni nu ar fi prezis că acest papă, academic și înaintat în vârstă, care și-a dorit să fie pur și simplu un «bun păstor», va marca ivirea unei noi ere pentru Biserica Romano-Catolică. . . În mai puțin de trei luni de la alegerea sa, el a convocat cel de-al douăzeci și unu-lea conciliul ecumenic care avea să aibă loc la Vatican, în Roma” (MAcgregor, 2020, 196). Acest conciliu, urma să fie recunoscut ca celebrul Vatican II și s-a desfășurat în perioada 1962-1965. Conciliul Vatican II avea să poarte aceeași însemnătate pe care au avut-o Conciliul de la Trent din 1545-1563 și Conciliul Lateran al Patrulea din anul 1215.

            Asemeni tuturor mișcărilor teologice moderne și Vatican II a fost presat de așteptări care priveau modernizarea bisericii și relevanța ei la finele de secol XX. Drept urmare, papa Ioan al XXIII-lea a și proclamat ca obiectiv al conciliului un aggiornamento (o actualizare) a Bisericii Romano-Catolice la cerințele și nevoile lumii moderne, față de care Vatican I devenise anacronic. Această actualizare era animată de „un spirit de schimbare și deschidere a minții” (Macgregor, 2020, 197). Pe lângă cei patru viitori papi, care au luat parte la lucrările plenare ale conciliului, au fost prezenți reputați teologi precum Hans Kung, 1928-, Henri de Lubac, 1896-1991, Yves Congar, 1904-1974, Marie-Dominique Chenu, 1895-1990, Jean Danielou, 1905-1974, și Karl Rahner, 1904-1984 (Macgregor, 2020).           

            Deși, la doi ani mai târziu, Papa Ioan XXIII-lea a decedat, lucrările Conciliului, suspendat temporar din această cauză, au fost preluate de succesorul său, Papa Paul al VI-lea (Macgregor, 2020). Una din schimbările majore ale conciliului a constat în receptivitatea expresă față de laicitate (Macgregor, 2020). Latina folosită la celebrarea Eucharistului a fost înlocuită cu limba vernaculară, ceea ce permitea laicilor să înțeleagă cuvintele exprimate de preot (Macgregor). Tot atunci s-a convenit autorizarea a noi traduceri ale Bibliei, accesibile laicilor, încercându-se prin acesta o reparație a considerației că citirea Bibliei era o activitate rezervată expertizei clericilor. Laicilor li s-au desemnat tot acum atribuțiuni precum ministeriatul eucharistic, cel de distribuire a elementelor sacrei comuniuni (Macgregor, 2020). Deși s-au păstrat diferențele eclesiale dintre cler și laic, rezoluțiile conciliului au afirmat în mod ferm și explicit unitatea dintre cele două părți complementare ale bisericii (Macgregor, 2020). Masa Eucharistică a fost poziționată mai aproape de credincioși, noile forme muzicale au fost introduse în liturghie, iar pentru întâia dată laicilor li s-a permis împărtășirea deopotrivă din pâinea consacrată și vinul consacrat, consuetudine care anterior conciliului fusese orânduită numai preoților, deoarece până la Vatican II laicii se împărtășeau doar din pâinea consacrată, nu și din vin (Macgregor, 2020).   

            Conciliul Vatican II s-a remarcat prin ecumenismul manifest. Spre deosebire de Vatican I, unde celelalte biserici creștine erau considerate eretice, Vatican II a pus accent pe dialogul cu bisericile ortodoxe și protestante, în scopul înțelegerii reciproce și a conviețuirii (Macgregor, 2020). Protestanții au fost apreciați ca fratres seiuncti, „frați separați”, care dețin în mod concret „«multe elemente ale sfințirii și adevărului»” (Macgregor, 2020, 199). Iar relația dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă s-a ameliorat semnificativ prin semnarea unei declarații comune care exprima regretul profund al ambelor biserici, reprezentate de Papa Paul al VI-lea și Patriarhul Ortodox de la Constantinopol, Athenagoras, pentru acțiunile trecute care au dat curs schismei istorice din 1054 (Macgregor, 2020).  În mod oficial, Papa Paul al VI-lea a revocat excomunicarea Bisericii Ortodoxe din 1054 (Macgregor, 2020).

            Mai mult decât atât, Vatican II a declarat, în Nostra Aetate, posibilitatea mântuirii credincioșilor diferitelor religii non-creștine, precum iudaismul și islamul (Macgregor, 2020). Totodată, s-a ridicat stigma vinei evreilor pentru moartea lui Isus, și s-a introdus în practica bisericii rugăciunea pentru identitatea religioasă a evreilor, nu pentru convertirea lor (Macgregor, 2020). Tot atunci s-a precizat că persoanele care tânjesc pentru Dumnezeu, deși nu au auzit despre el, pot fi sigure de mântuirea sufletului lor (Macgregor, 2020).

Larghețea doctrinară a conciliului Vatican II face posibil ca inclusiv membri altor confesiuni religioase să poată lua parte la sfânta împărtășanie (Macgregor, 2020). Deciziile conciliului au antrenat vederi teologice mai progresiste precum cele ale lui Hans Kung, care a ajuns să fie reprimat, interzicîndu-i-se să mai poarte nemenclatura de teolog catolic (Macgregor, 2020), și Karl Rahner, care a dat curs, fără rezerve, universalismului.

            Concluzii:

1.     Vatican II a volatilizat în mod considerabil limitele care odinioară demarcau teologia catolică de cea protestantă sau de filosofia modernă. Biserica Romano-Catolică a semnat împreună cu Biserica Luterană o Declarație Comună Privitoare la Doctrina Justificării, prin care se preciza rolul fundamental al harului pentru mântuire și faptul că omul este acceptat de Dumnezeu prin credința insuflată acestuia de Duhul Sfânt, „care ne înnoiește inimile în timp ce suntem echipați și chemați să facem fapte bune” (Macgregor, 2020, 201).        

2.     Vatican II a afirmat unitatea reală și practică dintre laici și clerici.

3.     Vatican II a contribuit semnificativ la apropierea dintre Biserica Catolică și Biserica Ortodoxă, a reconsiderat relațiile cu bisericile protestante și a permis teologilor catolici o mai mare deschidere față de gândirea modernă (Macgregor, 2020).

4.     Vatican II a încurajat gânditorii catolici să afirme, asemeni lui Rahner, faptul că orice om are capacitatea de a dobândi harul mântuirii, chiar dacă nu a auzit sau nu va auzi „în mod explicit mesajul lui Isus” (Macgregor, 2020, 203).