Photo by Pexels User, from Pexels

Pe la mijlocul secolului XX a început să capete contur o perspectivă teologică evanghelică reacționară la perimetrul fix al tradiției teologice conservatoare, dispusă să susțină primatul narațiunii biblice în fața tradiției conservatorismului evanghelic. Macgregor definește postconservatorismul astfel: „[t]eologia postconservatoare este, prin urmare, o reacție evanghelică împotriva esenței conservatorismului  - aderarea determinată la ceea ce întotdeauna a fost crezut de către creștini în general sau de către evanghelici în particular” (Macgregor, 2020, 360). Rândurile aderenților la acest trend teologic se îngroașă mereu printre evanghelici, iar dintre exponenții acestei teologii îi putem reține pe Tony Campolo, 1935-, Ronald Sider, 1939 -, Jim Wallis, 1948 -, aceștia remarcându-se ca eticieni evanghelici, apoi pe Roger Olson, 1952 -, profesor al Truett Theological Seminary din cadrul Universității Baylor, care a afirmat, spune Macgregor, că oricine poate fi un evanghelic autentic chiar dacă se dezice de conservatorismul teologic (Macgregor, 2020). Alături de Olson s-a remarcat și Stanley Grenz, 1950-2005.

            În cele de mai jos vom evidenția câteva teze principale ale teologiei postconservatoare.

Pentru postconservatori dialectica dintre funcția informativă și cea transformativă a Bibliei este rezolvată prin admiterea primatului celei din urmă. Macgregor observă că „Ei nu resping aspectele propoziționale, factuale și informaționale ale revelației, însă accentuează ideea că Dumnezeu oferă Revelația în mod special pentru a răscumpăra oamenii prin întâlnirea și relația personală cu El, un demers prin care aspectele nonpropoziționale ale revelației s-au dovedit efective” (Macgregor, 2020, p. 360).  Acești teologi, asemeni teologilor postliberali, consideră că teologia narativă are puterea de a transforma persoana într-un mod în care teologia, care pune accent pe exegeza propozițională, pe literă, nu o poate face (Macgregor, 2020).

Acești teologi postconservatori „evită reducerea revelației la comunicarea informației” (Macgregor, 2020, p. 360) pe motivul că funcția informativă a revelației configurează un creștinism cognitiv, prea intelectualizat, în detrimentul unui creștinism transformațional și relațional. Sub acest aspect, observă Macgregor, „Rolul constructiv al teologiei este permanent deschis, deoarece nu există rubrici teologice închise și finale” (Macgregor, 2020, p. 360). Macgregor remarcă, mai departe, că pentru postconservatori asumarea riscului experimentării de noi teologii nu presupune niciun păcat (Macgregor, 2020). Ei denotă o abordare laxă față de teologia tradițională și pentru considerația că teologia conservatoare se întemeiază, spun ei, pe o metodologie iluministă, specifică filosofiilor lui Rene Descartes, 1596-1650, și John Locke, 1632-1704, care „tezaurizează certitudini raționale și pun propozițiile și sistemele coerente pe un piedestal practic și idolatru” (Macgregor, 2020, p. 361). 

Una din obiecțiile care se ridică față de această viziune teologică este legată de psihologia omului obișnuit. Cât de confortabil intelectual este să trăiești cu convingerea că te-ai întemeiat teologic pe ceva volatil și în perpetuă schimbare? Nu contribuie postconservatorismul la nesiguranță și necredință? Pe de altă parte, dacă apostolii ar fi avut reflexe postconservatoare, nu ar fi evitat ei, oare, să remarce caracterul autentic al Evangheliei lor? De ce, atunci, acești mesageri ai lui Dumnezeu au fost animați de fundaționalism genuin când au pretins bisericilor să nu pună altă temelie decât cea care a fost pusă? Desigur, putem bate moneda pe semioza infinită, invocând faptul că fundamentele sunt interpretabile la nesfârșit, dar dacă ne putem permite orice interpretare atunci de ce să mai avem nevoie de fundamentele canonice ale revelației? În mod particular, dacă revelația este redempțională, iar funcția ei este exclusiv transformațională și adoptăm, de pildă (pentru că postconservatorismul ne permite aceasta), o interpretare universalistă, potrivit căreia toți oamenii vor fi mântuiți în final, ducând până la ultima consecință metodologia epistemică postconservatoare, atunci de ce ar mai fi nevoie de funcția transformațională a revelației din moment ce vor fi salvați etern atât cei transformați moral și spiritual, cât și cei care au rezistat acestei transformări? Ori dacă, sub acest aspect, nu este nevoie de transformare, atunci nu mai este nevoie nici de revelație. Prin urmare, nu mai avem nevoie nici de teologie, nici măcar de cea postconservatoare. Atunci, despre ce vorbim și, mai ales, de ce o mai facem?

Postconservatorii consideră că esența inalterabilă a creștinismului este relația personală cu Isus Hristos și nu, atât de mult, convingerile doctrinare (Macgregor, 2020). Dacă însă nu ținem cont de doctrinele tradiționale, validate biblic și fundațional, și dacă ne vom fi asumat profilul para-dogmatic postconservator, care să mai fie motivul valorizării relației personale cu Isus din moment ce există și accepțiunea redempțiunii divine administrate tuturor fără deosebire. Ce ne-ar opri să admitem teologia mântuirii fără transformare? Numai pentru că ideea de transformare conferă confortul sufletesc dezirabil? Cât de confortabil este însă sentimentul că învățătura creștină este în continuă prefacere? Care este criteriul care legitimează „încercarea” de noi reformulări teologice? Dacă nu este niciun criteriu, atunci demersul este abisal, dar dacă există un criteriu, pe fundamentul căruia este admisă sondarea limitată a unor teologii alternative, atunci și postconservatorismul este fundaționalist! Nu-i așa?

Pe de altă parte, constată Macgregor, teologii postconservatori ocolesc subiectul ineranței biblice pentru a vorbi mai mult despre rolul instrumental al bibliei, „pe care-l văd mai pe aceeași linie cu uzanța lui Isus” (Macgregor, 2020, p. 363). Isus, în viziunea acestora, a aplicat Scriptura, mai degrabă decât să îi apere caracterul propozițional (Macgregor, 2020). 

Sub alt aspect, „teologii postconservatori se angajează în teologie pentru a servi biserica mai degrabă, decât academiei” (Macgregor, 2020, p. 363). Ei pretind întemeierea epistemologiei pe Biblie, dar nu viceversa. Iar Biblia o interpretează în acord cu pulsul experianțial al comunității eclesiale. Dacă orice doctrină este bună, atunci evanghelizarea, dacă mai este practicată, nu are alt rol decât cel de a crea contributori materiali și financiari la proiectele unei bisericii cu angajamente sociale, iar etica, înțeleasă ca disciplină normativă, nu se mai susține dacă ducem tezele postconservatoare la consecințele lor ultime.

Desigur, postconservatorii nu merg atât de departe, deoarece aceștia anticipează abisul teologic către care duce deschiderea lor teologică. Ei nu pot justifica propria lor precauție teologică în baza metodologiei și a epistemologiei lor postconservatoare fără a se contrazice. Actul de punere între paranteze a doctrinei în general, include și doctrina postconservatoare în particular. Iar dacă doctrina postconservatoare devine neimportantă în raport cu experiența, atunci de ce mai este promovată practic și epistemologic o astfel de direcție? Dacă este susținută această perspectivă teologică de către postconservatori, atunci acești teologi se contrazic, deoarece postconservatorismul este susținut argumentațional, fapt care probează faptul că teologia nu este mai puțin importantă decât experiența. Negarea unei teologii este în sine o teologie.

Macgregor sesizează, pe de-o parte, precedentele istorice ale teologiei postconservatoare în pietismul german „care a accentuat aspectele experiențiale ale creștinismului în detrimentul celor intelectuale . . . .” (Macgregor, 2020, p. 364). Iar pe de altă parte, post conservatorismul este tributar, acuză teologii conservatori, gândirii lui Friedrich Schleiermacher (Macgregor, 2020). Asemeni lui Scheleiermacher, postconservatorii consideră că adevărul experimentat personal primează în fața doctrinei corecte (Macgregpr, 2020). Diferența marcantă dintre Schleiermacher și teologii postconservatori constă în noțiunile diferite ale experienței religioase: „Schleiermacher a considerat experiența generalisimului Dumnezeu-conștiința ca un a priori universal, rezidând într-o anumită măsură în fiecare ființă umană, indiferent de convingerea religioasă sau de lipsa ei. Însă teologii postconservatori consideră experiența care definește credința evanghelică autentică o lucrare creștină supranaturală și unică a lui Dumnezeu, care convertește credincioșii având ca rezultat o viață transformată în dedicare și devoțiune față de Isus Hristos, întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu autoritativ și inspirat” (Macgregor, 2020, p. 364).

Concluzii:

Macgregor dă curs trăsăturilor intime ale teologiei postconservative așa cum sunt acestea evidențiate de Steven Sherman:

1.     „În primul rând, postconservatorismul își dorește să țintească dincolo de agenda controversei fundamentalist-moderniste spre o «teologie mai holistică»” (Macgregor, 2020, p. 365). Aici „holistic” desemnând demersul de recuperare a experienței religioase.

2.     „În al doilea rând, postconservatorismul își dorește să meargă dincolo de fundaționalismul clasic spre o epistemologii alternative” (Macgregor, 2020, p. 365).

3.     „În al treilea rând, postconservatorismul urmărește să meargă dincolo de «concentrarea asupra raționalismului pentru a incorpora căi de cunoaștere suplimentare»” (Macgregor, 2020, p. 365).

4.     „În al patrulea rând, postconservatorismul caută să depășească dezbaterile despre ineranță «în schimbul unui uz instrumental al Scripturii»” (Macgregor, 2020, p. 365).

5.     „În al cincilea rând, postconservatorismul își dorește să devanseze teologizarea academică pentru a ajunge la o gândire orientată eclesial și comunitar” (Macgregor, 2020, p. 365).

6.     „În al șaselea rând, postconservatorismul își propune să treacă dincolo de conservarea liniilor de demarcație doctrinare pentru o ortodoxie generoasă înrădăcinată în pietism” (Macgregor, 2020, p. 365).

7.     „În al șaptelea rând, postconservatorismul urmărește depășirea fricii de liberalism pentru a [adopta, n. trad.] perspective postmoderne selective și chiar aproprieri critice” (Macgregor, 2020, p. 365).  

8.     Alături de concluziile de mai sus s-ar mai putea conchide și că postconservatorismul promovează o teologie deschisă mereu revizitărilor și reformulărilor, fapt pentru care doctrina creștină este percepută drept volatilă, iar certitudinile doctrinare nu mai există. Avem așadar un creștinism fără certitudini și o viață transformată care se dovedește a fi privată de repere fixe de evaluare și control. Creștinismul intelectualizat al modernității, devine prin postoconservatori, un creștinism existent în simțuri.

9.     Încercând să evadeze din creștinismul cognitiv și fundaționalist, postconservatorismul concepe teologia ca pe un demers mereu deschis. Dacă însă această deschidere este fără criterii care să limiteze reformulările teologice, atunci teologia postconservatoare este abisală, poate ingera orice teologie și filosofie posibilă, dacă însă există criterii pe temeiul cărora se stabilesc limite fixe ale reformulării teologice, atunci și postconservatorismul este fundaționalist și, prin urmare, se contrazice pe sine.

 

Bibliografie:

   MACGREGOR, R. Kirk. (2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic (Original work published in 2019).