pixabay

Protestantismul ortodox - Școala teologică de la Princeton

 

            Kirk R. Macgregor aduce în prin plan un proiect teologic protestant cu profunde reverberații istorice și trans-confesionale. Obiectivul acestui proiect, formulat explicit împotriva scepticismului kantian, consta în repoziționarea teologiei în ierarhia științelor și recuperarea pentru teologia creștină a titlului de regină a acestora (Macgregor, 2020). Totodată, acest proiect, elaborat între 1812 și 1921 (Macgregor, 2020), urmărea asiduu restabilirea autorității supreme în materie de credință a Sfintei Scripturi, dar și „apărarea doctrinelor creștine istorice în general și a tradiției reformate în particular împotriva revizionismului doctrinal al lui Schleiermacher” (Macgregor, 2020, 68).

            Comparativ privind, remarcă Macgregor, „[î]n timp ce dispensaționalismul încerca să să promoveze și apere teologia conservatoare la nivel popular, teologia de la Princeton a căutat să promoveze și apere teologia conservatoare la nivel academic” (Macgregor, 2020, 68).

            Originile protestantismului ortodox se regăsesc în teologia reformată a secolului al XVI-lea (Macgregor, 2020). Mișcarea valorizează metoda scolastică de a face teologie, cu accentul pe instrumentarea gândirii logice riguroase, și manifestă profunde loialități pentru doctrina inspirației verbale, propoziționale, infailibile și inerante (Macgregor, 2020).

            Macgregor reperează figura proeminentă a teologului reformat italiano-elvețian, Francis Turretin (1623-1687), considerându-l un exponent de marcă a protestantismului calvin, a cărui lucrare importantă, Institutes of Elenctic Theology, fusese considerată a două ca importanță după Institutele lui Calvin (Macgregor, 2020). „Turrentin a susținut cu portanță inspirația verbală a întregii Scripturi pe care a alăturat-o periculos ideii de dictare a Duhului Sfânt. Astfel, Turrentin a afirmat chiar că vocalele punctiforme ale Vechiului Testament Evreiesc au fost inspirate de Dumnezeu și corecte în mod deplin” (Macgregor, 2020, 69).

            „Teologia Princeton include succesiunea a patru gânditori prezbiterieni: Archibald Alexander (1772-1851), Charles Hodges (1797-1878), fiul său  Archibald Alexander Hodge (1823-1886), și protejatul lui Hodges, Benjmin Breckinridge Warfield (1851-1921)” (Macgregor, 2020, 69).

            Charles Hodges este figura de proră a acestei școli de gândire teologică, el „a susținut o abordare fenomenologică a teologiei similară metodei științelor naturale. În științele naturale, se colectează cazuri particulare variate, acestea se clasifică în categorii, se sintetizează apoi informațiile culese din acestea pentru a se putea pune în prim plan descoperiri” (Macgregor, 2020, 69). Tot astfel, în teologie se sondează informații textuale biblice particulare, se includ în categorii, după care se sintetizează în mod logic teze privitoare la acestea, pentru ca în final să se elaboreze doctrine (Macgregor, 2020). Hodges își construiește metoda pe baza filosofiei bunului simț a lui Thomas Raid (Macgregor, 2020). Pentru Hodges, Scriptura este inerantă și aparentele contradicții sunt supuse metodologiei armonizării. Un exemplu de armonizare este cel privitor la paradoxul expus de relația dintre suveranitatea divină și libertatea umană. Dacă Dumnezeu controlează totul, atunci cum putem vorbi despre libertatea de voință a omului? Hodges consideră că omul are libertatea de a ca curs dorințelor proprii, adică de a face exact ceea ce-și dorește, de exemplu dacă dorește să mănânce o pizza, atunci este liber să dea curs acelei plăceri, doar că „Inima mea sau sursa celei mai profund dorințe ale mele este canalizată de Dumnezeu în felul în care el o consideră potrivită (Prov. 21:2)” (Macgregor, 2020, 71). Hodges a acuzat arminianismul ca acomodând teologia la umanismul „care l-a jefuit pe Dumnezeu de transcendența Sa regală” (Macgregor, 2020, 71), s-a opus teologiei lui Schleiermacher pentru că a negat doctrina păcatului originar (Macgregor, 2020) și a revizitat dispensaționalismul conservator negând pretribulaționismul premilenist și promovând, în schimb, amilenismul, contestând așadar că Mia de Ani ar urma să se înscrie în orizontul escatologic (Macgregor, 2020).

            O a doua figură marcantă a protestantismului ortodox este B. B. Warfield, un absolvent de Princeton. În privința inspirației Scripturii, Warfield a promovat ideea confluenței dintre aportul uman și cel divin în vederea înfăptuirii conținutului sacru al Bibliei, aceasta rămânând a avea un caracter supranatural (Macgregor, 2020). Spre deosebire de mentorul său, Warfield a îmbrățișat evoluționismul biologic pe care l-a considerat mijlocul ales de Dumnezeu pentru realizarea creației, sub acest aspect, teologul de la Princeton a dezmințit teoria pământului tânăr (Macgregor, 2020). În schimb, Warfield a incriminat criticismul ca incorect pentru faptul că se bazează pe speculații și instrumentează naturalismul filosofic cu scopul de a denigra istoricitatea miracolelor biblice (Macgregor, 2020).

            Pe fondul dezvoltării exponențiale a penticostalismului începutului de secon XX, Warfield a apărat cesaționismul, „potrivit căruia Duhul Sfânt nu mai facilitează darurile spirituale miraculoase ca experiență creștină standard așa cum a fost cazul apostolilor” (Macgregor, 2020, 74). Macgregor (Macgregor, 2020) evidențiază cele șapte linii de argumentare ale teologului pentru sprijinul cesaționismului astfel: 1. Miracolele sunt o atestare a persoanei căreia i-a vorbit Dumnezeu în mod direct cu scopul expres de a-I populariza mesajul în lume. 2. Darul apostoliei s-a încheiat, 3. Noul Testament este zidit pe temelia apostolilor și a profeților, în conformitate cu Efeseni 2:20, 4. Natura darurilor supranaturale se deosebește de cea a experiențelor extatice moderne. 5. Istoria bisericii aduce mărturii întemeiate în favoarea doctrinei cesaționiste. Ioan Crisostom și Augustin au atestat faptul că darurile supranaturale ale apostolilor au luat sfârșit. 6. Continuarea darului profetic de revelare propozițională a unui mesaj divin ar compromite suficiența Scripturii. 7. „Regulile care asistă exercitarea darurilor Noului Testament nu mai sunt urmărite” (Macgregor, 2020, 75).

 

          Concluzie:

1.     Școala teologică de la Princeton a promovat studiul teologic la un nivel academic înalt: „teologii de la Princeton au fost intelectuali foarte educați cu o apreciere deosebită a culturii și cu profunde cunoștințe în domeniul limbilor biblice, a teologiei istorice și a filosofiei” (Macgregor, 2020, 75).

2.     Școala de la Princeton a articulat, elaborat și răspândit convingerile fundamentale calvine.

3.     Protestantismul ortodox a constituit platforma pe care s-au întemeiat, deopotrivă fundamentalismul protestant și protestantismul progresist, atât cercetarea literalistă a bibliei, cât și creaționismul evoluționist.

4.     Școala de la Princeton a formulat cesaționalismul modern.

 

              

 

 

            Bibliografie:

MACGREGOR, R. Kirk. (2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic (Original work published in 2019).