pics. by Anna Sheets from Pexels

Parabola semănătorului angrenează rapsodic următoarele părți: a. preambulul: îmbulzirea audienței (Mt. 13: 1-2), b. activitatea semănătorului (Mt. 13:3), c. deznodământul seminței (Mt. 13:4-8), d. dificultatea parabolei (Mt. 13:8-17); e. interpretarea ei.

Prima parte constituie, probabil, motivul pentru care Isus din Nazaret dă curs acestei povestiri. Rostul retoric ar fi acela de a devoala că nu toți ascultătorii, deși curioși și determinați, mulți și antrenați de diverse interese particulare, vor avea același parcurs și final spiritual. Sunt mulți, dar nu toți vor „rodi”! De ce, nu toți au același itinerar spiritual?

Al doilea fragment, se centrează asupra semănătorului, fără a deconspira însă detalii personale. Important este nu cine este, ci ce se întâmplă cu sămânța semănată.

A treia parte se focalizează asupra deznodământului seminței. O parte cade pe drum și o mănâncă păsările. A doua cade în locuri stâncoase, crește promițător, dar se ofilește din lipsă de suficientă înțelenire. A treia cade între spini, unde este sufocată de spini. A patra ajunge pe pământ bun și produce.

Al patrulea crâmpei evoluează în jurul dificultății de înțelegere a pildei. Este citat profetul Isaia (6:9) în urma căruia cititorul poate conchide că disconfortul de a nu înțelege stimulează confortul de a descoperi.

A cincea parte, ultima, decriptează acut noima povestirii. Aici sunt două aspecte. În primul rând, omul este reflectat de metafora combinată sămânță/pământ. Aranjarea propozițională „când un om aude Cuvântul” îl ilustrează pe om ca pământ, în timp ce „sămânța [...] este cel ce ...” trimite, de asemenea, la om. Prin urmare omul este și/și, și sămânță și pământ. Mai sunt metafore combinate în NT, de pildă Isus ca miel/leu (vezi Apocalipsa). Ca sămânță, oamenii din parabolă sunt surprinși în ipostaza lor umană activă. Iar ca pământ în cea pasivă. În fapt, construcția intenționat dificilă a pildei are funcția de a crea sentimentul neplăcut, disconfortant al neînțelegerii, tocmai pentru a genera în ascultător nevoia de-a și-l depăși prin efortul căutării de sens. Autorul parabolei intenționează transferul ascultătorului din ipostaza pasivă de pământ în cea activă de sămânță.  Așadar, disconfortul nepriceperii stimulează în noi efortul cunoașterii, răsplătit copios de confortul descoperirii!  

În al doilea rând, autorul parabolei identifică motivele răspunsului atât de diversificat al auditoriului. Aici sunt catalogate trei răspunsuri: „răpirea seminței” (v.19), „lepădarea” de sămânță (v.21), asfixierea (v.22) și rodirea (v. 22). Motivele care stau în fundalul acestor răspunsuri sunt următoarele: intersectarea Satanei, în cazul primului răspuns (Mc 4:15; Lc. 8:12), prigoana, în cazul al doilea (Mt. 13:21), „îngrijorările veacului” și „înșelăciunea bogățiilor” (Mt. 13:22) și, în final caracterul ospitalier, primitor al pământului.

În concluzie, pentru a deveni prolifici din punct de vedere spiritual, este important să nu ne intersectăm cu Satan programatic fără a fi avut în prealabil imunitatea crescută față de tot ce este rău și neduhovnicesc, iar pentru că această intersectare nu poate fi evitată este imperativ să ne asigurăm că avem asupra noastră echipamentul adecvat ostilităților renunțând mental la pasivitatea nebeligerantă a complacerii cu păcatul (Ef. 6). Totodată să ne mobilăm sufletește cu înțelegerea că bucuria nu este neutralizată de necazul prigonirii, asta numai dacă admitem că și necazul are aportul lui pentru formarea noastră. De asemenea, este la fel de important să ne rezolvăm și tensiunea dintre „înșelăciunea bogățiilor” și calea vieții. Nu putem obține mereu și fericirile cerului și cele ale pământului. Trebuie să învățăm să nu sacrifică cerul pentru bunurile de aici.

         Abia atunci când nu ne aventurăm pe calea diavolului, când nu cedăm la adevărul că și prigoana are rolul ei pentru formarea noastră și realizăm că și în lipsa bunurilor de jos poți savura în tihnă bucuriile de sus, devenim pământul fertil.