Photo by Nacho Juarez, from Pexels

Viața cu Majusculă

Ioan 11:25

 

I.              Viața fără credință

Există un autor vechi-testamentar care, în urma examinării condiției vieții umane, concluzionează că viața este absurdă, lumea este nedreaptă și universul este tragic.

Eclesiastul încadrează analiza sa perimetrului ordinii imanente numindu-l „sub soare”. Sintagma „sub soare” se regăsește în carte de 27 de ori (1:3, 1:9, 1:14, 2:11, 2:17, 2:18, 2:19, 2:20, 2:22, 3:16, 4:1, 4:3, 4:7, 4:15, 5:13, 5:18, 6:1, 6:12, 8:9, 8:15, 8:17, 9:3, 9:6, 9:9, 9:11, 9:13, 10:5).

1.     Viața este absurdă

Unitatea semantico-sintactică folosită pentru a desemna absurdul vieții este „deșertăciune și goană după vânt” și este instrumentată de 25 de ori (1:2, 1:14, 2:1, 2:11, 2:15, 2:17, 2:19, 2:21, 2:23, 2:26, 3:19, 4:4, 4:7, 4:8, 4:16, 5:7, 5:10, 6:2, 6:9, 6:11, 7:6, 8:10, 8:14, 11:8, 12:8).

Noi investim în lucrurile de sub soare, acestea sunt efemere, prin urmare investim în ceea ce este efemer, luat de vânt și, nu-i așa, cât efort și energie plasăm în acest demers! Totul este absurd pentru că nimic nu poate fi creat perfect, munca lui Sisif, și „ce lipsește nu poate fi trecut la număr”, fericirea are picioare scurte, înțeleptul n-o duce mai mult decât nebunul, moartea nu ocolește casa înțeleptului pentru că, pur și simplu, acesta nu-i nebun, pe lângă asta „toate zilele sunt pline de durere”, omul trece din această lume pe aceeași potecă fără întoarcere pe care se duce și animalul, nu-i nici o diferență între unul și celălalt, suntem fericiți nu pentru că avem mai mult decât ieri, ci pentru că avem mai mult decât aproapele, invidia este resortul care antrenează performanța, există în noi un apetit nepotolit al agonisirii, avuția nu este bună pentru că ar fi ceva toxic în ea, ci pentru că atunci când se pierde produce mai multă durere decât dacă nu ar fi existat deloc. Retorica Eclesiastului continuă indicând că oamenii de bine sunt tulburător de trecători. Martin Heidegger a afirmat în „Despre Esența Motivelor”, din 1966, următoarele: „Viața este o boală tranzitorie a inteligenței și, în cele din urmă, se termină cu moartea”. Tot el în „Ființă și Timp” a scris că „Într-un mod fundamental, ne naștem singuri și murim singuri. Nimic nu poate schimba această situație”.

2.     Lumea este nedreaptă

De munca noastră se bucură cei ce nu s-au ostenit, nimeni nu este pomenit veșnic, nici măcar cei mari, râsul nu ține atâta cât ține durerea, calitatea vieții nu ține de calitatea morală a sufletului, iar întunericul mormântului, la un moment dat, va substitui lumina vieții. Jean-Paul Sartre, în lucrarea „Greața”, publicată în 1938, spunea că „viața este o lume absurdă în căutarea unui sens pe care nu-l vom găsi niciodată”.

3.     Universul este tragic

Eclesiastul remarcă: „toate au fost făcute din țărână și toate se întorc în țărână” (Eclesiastul 3:20). „În locuința morților, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune” (Ecl. 9:10).

   Mai mulți scriitori au luat în calcul evadarea din această viață prin sinucidere ca Alber Camus în „Mitul lui Sisif”, Cioran în „Pe Culmile Disperării” sau Ernest Hemingway în „Adio, Arme”. Acesta din urmă a și facut-o în 1961 prin împușcare. Acum când scriu acest discurs Adevărul.ro relatează faptul că doctorul Nicușor Brănescu, de 59 de ani, „unul dintre cei mai apreciați medici de la Maternitatea Polizu a murit la spital după câteva ore de chin” după o sinucidere cu o armă cu bile de cauciuc (publicat 12.05.2023, ora 16:37).

   Alții evadează din absurditatea vieții prin: consumul de alcool și droguri, consumul excesiv de divertisment și tehnologie, relații promiscue sau toxice, comportament compulsiv ca jocurile de noroc, munca exagerată. Dar toate acestea nu sunt o soluția reală la problema suferinței pe care o resimțim și a lipsei de sens care ne iese în cale.

   Eclesiastul spre deosebire scriitorii de mai sus a refuzat să intre în această lume numai pentru a ieși din ea prea devreme și, mai ales, pe ușa din spate. În schimb, Eclesiastul, în capitolul 12, afirmă câteva adevăruri, care dau sens vieții și îi descoperă frumusețea:

a.     Dumnezeu este „Făcătorul lumii”. Lumea nu este rezultatul haosului ci al Omni-Inteligenței

b.     Dumnezeu este Judecătorul lumii. Lumea nu este lăsată să decurgă fără nicio cenzură.

c.     Dumnezeu nu trece cu vederea răul făcut în această lume. Nu te speria, răul este sub control.

d.     Dumnezeu ține cont și de binele făcut în ascuns! Efortul depus pentru facerea binelui are sens.

Așadar, din moment ce Dumnezeu nu este trecător, ci etern, atunci orice investiție în relația noastră cu El, capătă valoare.

 

II.            Credința fără viață

Primul autor nou-testamentar este Iacov. În epistola care-i poartă numele, Iacov a radiografiat credința fără viață (capitolul 2), subliniind că aceasta este inutilă (2:16, 20), indezirabilă (2:20a) și nu duce la mântuire (prin contrast, 2:23).   

1.     Credința fără viață este inutilă

Credința fără viață/moartă este inutilă deoarece, detașată fiind de faptele bune, precum ajutorarea celor săraci, nu contribuie cu nimic la binele acestora. „dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele, și unul dintre voi le zice ‚duceți-vă în pace, încălziți-vă și săturați-vă!’, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?” (Iacov 2:15, 16). Matei capitolul 5 asociază credincioșii cu sarea, inducându-se ideea că dacă sarea aceasta își pierde gustul, va fi aruncată în stradă și călcată în picioare.

Credința fără fapte este compasiune fără acțiune. Un rabin a spus că compasiunea fără acțiune este ca lumânarea fără flacără. Un om se plimba pe malul mării unde a văzut un băiat care arunca înapoi în apă, stelele de mare scoase din apă de valurile în reflux ale mării. Ce faci acolo, l-a întrebat trecătorul. „Le arunc în mare, deoarece dacă ar rămâne aici pe uscat  s-ar usca și ar muri îndată”, îi răspunse băiatul. „Dar  sunt atâtea, nu le poți salva pe toate, așa că te lupți în zadar, nu contează efortul acesta epuizant, ce ți-ai propus să faci este peste puterile tale”, răspunse omul.  „Pentru aceasta contează” zise copilul, și îi arătă steluța de mare pe care băiatul se pregătea s-o arunce în valuri. Nu-i putem ajuta pe toți, dar pentru persoana pe care o putem ajuta, ajutorul nostru contează! Contează pentru vizitatorul bisericii, pentru tânărul deprimat, contează! Contează pentru femeia rămasă văduvă ori pentru bunicuța care nu se mai poate deplasa la magazinul din colț. Pentru ei contează.

2.     Indezirabilă.

Iacov, apostolul de la Ierusalim, a acuzat ca indezirabilă credința detașată schizoidic de faptele bune. Ce este mai importantă, credința sau faptele, îl întreabă un evreu pe rabinul său. Rabinul a luat o hârtie pe care a scris cu o peniță, înmuiată într-o cerneală care aproape se uscase, numele lui Dumnezeu. A împăturit-o și a pus-o într-o pungă după care i-a spus credinciosului să se ducă în piață să vândă punga aceea. Așa a și făcut, s-a dus în piață și a început să strige „cumpărați o pungă cu Numele lui Dumnezeu în ea. Cineva s-a grăbit s-o cumpere. Nu după mult timp acesta s-a întors necăjit că pe hârtie abia se vede o zgârietură și că nu se poate citi Numele lui Dumnezeu. Credinciosul s-a întors la rabin lamentându-se. Acesta i-a răspuns, „așa cum nu se poate citi Numele lui Dumnezeu dacă nu există cerneală, nici credința ta nu se poate citi dacă nu există fapte”.  

3.     Nu duce la mântuire.

La evrei credința (emunah) însemna încredere (Handelman, 1992), iar încrederea este în sine o acțiune. Când Avraam a crezut, el a acționat. Kierkegaard remarcă acest aspect atunci când afirmă că Avraam nu face ce-i place, nu consideră irațional sau imoral, ci acționează numai pentru că Dumnezeu i-a cerut acest lucru. Herbert Marcuse, un scriitor de stânga, a remarcat faptul că evadarea de sub autoritarismul statal este destinul societății moderne. Aceasta se face prin eliminarea structurii ierarhice și demontarea imaginii tatălui. Cum? Prin revoluția sexuală. Această revoluție creează o cultură a libertății și emancipării. Acum presiunea asupra tinerilor de a face ce le place – stadiul estetic la Kierrkegaard – este irezistibilă. De frica unui stat autoritarist, am desființat familia și am instaurat cultura libertății aruncând peste bord etica creștină.  A crede în Dumnezeu autentic înseamnă uneori a acționa împotriva propriilor noastre plăceri. Este la fel cu cazul în care trebuie să luăm un tratament cu injectabil. Nu ne place, dar ne face bine! Credința fără viață, adică credința moartă se alimentează din plăcerile cele mai nocive și din alternativele mai seducătoare care nu vindecă răni și nu tratează viciile noastre cele mai ascunse, lasă cangrena să crească și vigoarea spirituală să se stingă în tăcere.

De remarcat este și faptul că Avraam, în momentul în care a acționat în sensul aducerii lui Isaac, fiul său, ca jertfă lui Dumnezeu (lucru care nu s-a consumat întocmai, cum bine știm), demonstrând prin această acțiune profunzimea credinței sale, Isaac nu era tocmai un copil naiv. Prin urmare acțiunea implica, fie o luptă între Avraam și Isaac, fie un consens între aceștia doi. Putem avansa ipoteze. Una plauzibilă este că ambii au crezut că experiența ascultării și credinței se va termina, totuși, bine, în ciuda aparențelor. Autorul Epistolei către Evrei, în Noul Testament, dezvoltă ideea că Avraam a crezut în Dumnezeu că Acesta i-l va învia pe Isaac. De ce să nu fi admis și Isaac acest lucru? Dacă așa să fi fost, atunci și Isaac are credință, nu numai Avram. Și încă ce credință! O credință care-l viza personal, o credință în propria înviere. Relevanța acestei ipoteze constă în ilustrarea valorii credinței ambelor părți, tată și fiu. Că dacă nu ar fi crezut împreună, iar Isaac ar fi căutat să evadeze din lagărul cenușiu al unei operațiunii macabre și intimidante, nu am fi avut moștenirea unui eveniment simbol al culturii iudaice. Abia atunci când există credință de ambele părți, când credința este împărtășită, se face istorie și se remarcă valori care întăresc legături și compun structuri socio-umane trainice și marcante.

 

III.           Viața cu credință

Autorul Evangheliei După Ioan redă cuvintele lui Hristos, în 11:25, din care se pot remarca următoarele: viața cu credință nu are limită temporală, îl are pe Hristos și este recompensată cu înviere.

1.     Nu are limită temporală

„Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”. Viața cu credință nu are la orizont moartea, o stavilă a vieții, o limită temporală implacabilă, ci viața. Credința, care definește viața care o acomodeză, anticipează experiența cea mai entuziasmantă, întâlnirea cu Dumnezeu, Sursa iubirii, în termenii cei mai reali și amplii cu putință. Ce este mai frumos ne stă înainte. Dincolo de ceea ce viața fără credință poate vede, viața cu credință întrezărește un moment de maximă împlinire sufletească. Viața cu credință concepe existența ca pe un serial din două episoade: primul episod, este cel de-aici, al doilea este cel care urmează. Dacă în primul episod lucrurile par neclare, fără noimă, marcate de suferință, încă nu am văzut tot serialul. Episodul al doilea este definitoriu. De ce este atâta suferință aici, de ce alții au mai multe talente decât eu, de ce unii sunt stigmatizați pentru defectele lor native suportând bullying-ul săptămână după săptămână, de ce? Stai puțin, încă nu ai văzut tot serialul! Eclesiastul, în capitolul 12, subliniază că Dumnezeu cunoaște toate aspectele lucrurilor, și că victimizatorul nu va fi fericit și în episodul al doilea, iar cel ce face binele este deja notat de Dumnezeu. În episodul doi toate lucrurile se compensează. Ai răbdare, viața cu credință nu are limite temporale!   

2.     Îl are pe Hristos

În dialogul evocat de Ioan, Marta deviază de la sensul originar al afirmațiilor Mântuitorului. Ea înțelege altceva, este animată de alte emoții decât cele legitimate de discursul învierii. Dar așa facem toți, toți deviem de la linia de mers. Specialiștii în aeronautică ne spun că un avion trebuie să urmeze o linie de zbor bine definită cardinal, însă acesta deviază de la linie în proporție de aproximativ 95% în timpul zborului. Avionul o ia fie prea sus, fie prea jos, fie prea la stânga sau prea la dreapta de la linia prestabilită. Totuși, surprinzător, avionul aterizează perfect pe pista aeroportului. De ce? Avionul are pilot. Așa suntem și noi, deși avem tendințe de abatere centrifuge, ne păstrăm aproape de linie pentru că Hristos este „la bord”. Am avut un membru în biserică care nu acordase valoare mare relației cu Dumnezeu. Până într-un punct. Dumnezeu binecuvântase biserica cu o perioadă de mare intensitate spirituală și cercetare. Eram în pragul unei treziri spirituale marcate de o ardoare evidentă pentru apropierea de Dumnezeu prin rugăciune.  Atunci am remarcat o schimbare profundă. Mi-a mărturisit soția dânsului că în schimbul unor practici nespirituale, acesta devenise atât de interesat de Dumnezeu încât și pe mașină asculta cântări și mesaje biblice. Nu peste mult timp, după această constatarea fericită mi s-a comunicat faptul că trebuie să le vizitez familia. Fratele a suferit un atac de cord și decedase. Dar înainte de deces, acesta mărturisise familiei bucuria pe care o avea cu Dumnezeu. A deviat și el de la linie, dar a încheiat cu bine viața, deoarece l-a lăsat pe Hristos să i-o conducă! Viața cu credință îl are pe Hristos.

3.     Este recompensată cu învierea

“Eu sunt învierea”, sunt cuvintele care aveau rolul de a introduce și anticipa acțiunea învierii lui Lazăr, fratele Martei și a Mariei, și, totodată, aveau menirea de a contura un orizont escatologic glorios, în zorii căruia se puteau întrezări prin credință învierea celor adormiți în Hristos.

În fizica subatomică există fenomenul de “împletire”. Este vorba de faptul că două particule de electroni sau protoni despărțite la distanțe de mii de kilometri “comunică” între ele astfel încât orice modificare exercitată asupra uneia se exercită și asupra celeilalte. Acest fapt arată faptul că perticulele subatomice, odată despărțite recunoscu drumul una către cealaltă. În fapt, învierea morților va fi o reugrupare în forma inițială a particulelor corpurilor noastre. Datorită fizicii cuantice acest lucru este inteligibil și real.

Hristos este, așadar, garantul învierii și mijlocul biruinței noastre triumfale asupra morții. Această biruință este recompensa vieții cu credință, o viață centrată pe Hristos!

 

Încheiere:

Aliosa Karamazov: "Am încredere în viața veșnică. Nu, nu cred în ea, ci am încredere în ea. S-a născut în mine - acum, acum, în timp ce vorbim." Sursa: Dostoevsky, Fyodor. "The Brothers Karamazov." Penguin Classics, 2003.

 

Bibliografie:

1.     Biblia Cornilescu

2.     Handelman, S. (1992). “Emunah”: the Craft of Faith. CrossCurrents, 42(3), 293–313. http://www.jstor.org/stable/24459975

3.     MILLER, J. (1996). Heidegger’s Guilt. Salmagundi, 109/110, 178–243. http://www.jstor.org/stable/40548885

4.     Laskar, B. (2004). Suicide and the Absurd: The Influence of Jean-Paul Sartre’s and Albert Camus’s Existentiafism on Stephen R. Donaldson’s “The Chronicles of Thomas Covenant thr Unbelever.” Journal of the Fantastic in the Arts, 14(4 (56)), 409–426. http://www.jstor.org/stable/43308663

5.     Donaldson, S. (1995). Hemingway and Suicide. The Sewanee Review, 103(2), 287–295. http://www.jstor.org/stable/27547014.

6.     PAREKH, B. (1972). UTOPIANISM AND MANICHEISM: A CRITIQUE OF MARCUSE’S THEORY OF REVOLUTION. Social Research, 39(4), 622–651. http://www.jstor.org/stable/40970114