Pics by ArtHouse Studio

Giovani Mastai-Ferretti a devenit (1792-1878; r. 1846-1878) Papa Pius al IX-lea (MacGregor, 2019, 2020, 89) și, în consecință, catolicismul a fost determinat să ia o nouă și durabilă întorsătură. Vremurile au fost de așa natură încât schimbările din sânul creștinismului tradițional răsăritean să poată avea loc.

În contextul în care romantismul secolelor XVII și XVIII a pus accent, atât pe sentimentul mistic al prezenței lui Dumnezeu, cât și pe autoritatea bisericii în fața culturii, favorizând dezvoltarea misticismului animat de Margareta Mary Alacoque (1646-1690) și Jeanne Marie Bouvier de la Mothe Guyon (1648-1717), noi mișcări religioase ca Părinții Lazariști, Surorile Carității și Redemptoriștii au reclamat importanța revitalizării fără întârziere a Bisericii Catolice (MacGregor, 2019, 2020, 88). Papa Pius al IX-lea a fost receptiv față de curentul de contracarare a extinderii spiritului modernist. El a dat curs identificării și reprobării filosofiilor și eticilor seculariste, incluzând aici și vederile progresiste în materie de sexualitate, și a promovat cu succes delimitarea strictă a Biserici Catolice, atât față de Ortodoxismul răsăritean, cât și față de orice denominațiune protestantă (MacGregor, 2019, 2020, 88).  Papa Pius al IX-lea a emis, așadar, edicte, a prezervat controlul papal asupra Statului Papal în fața revizionismului lui Mazzini și Garibaldi, doi actori politici importanți care pretindeau unirea tuturor teritoriilor italiene, și a reiterat valoarea unificatoare a doctrinelor pentru Biserica Catolică (MacGregor, 2019, 2020, 89). El a mai promovat credința Imaculatei Marii, care pretindea inocența Mariei vis-a-vis de păcatul originar, la statul de dogma oficială. După cum remarcă MacGregor, „această doctrină a plasat-o pe Maria într-o categorie unică, extrem de apropiată de ce a Trinității” (MacGregor, 2019, 2020, 89).

Pentru a-și face și mai bine înțeleasă agenda Papală, în decembrie 9, 1854, Papa a ținut o alocuțiune în fața sfântului consistoriu arătând că nu există mântuire înafara Bisericii Catolice și aruncând anatema atât asupra sectelor protestante, cât și asupra Bisericii Ortodoxe (MacGregor, 2019, 2020, 90).

Asumându-și rolul de prim apărător al Bisericii, aflată într-un context de haos cultural și politic, Papa Pius al IX-lea, a organizat Primul Conciliu de la Vatican, care a avut, așa cum subliniază MacGregor, un efect monumental asupra gândirii Bisericii Catolice (MacGregor, 2019, 2020, 90). Acest Conciliu a reiterat teze ale Conciliului de la Trent, precum inspirația divină a Bibliei și crearea lumii pentru gloria lui Dumnezeu, ca răspuns față de ideologia materialistă care își făcea loc virulent în rândurile persoanelor educate ale occidentului (MacGregor, 2019, 2020, 90). Cel mai important capitol al discuțiilor Conciliului Vatican I a avut în vedere chestiunea infailibilității Papei, chestiune prin care nu se pretindea lipsa de greșeală a Papei în toate circumstanțele și sub toate privințele, ci doar competența acestuia de a formula teze și poziții doctrinare care, în condițiile stricte și specifice ale vorbirii Ex Catedra (vorbiri adresate „de la nivelul scaunului episcopal” și controlate deplin de Duhul Sfânt), acestea urmau să devină aserțiuni infailibile, adică afirmații cu valabilitate permanentă, fiind imposibil de a fi amendate ulterior (MacGregor, 2019, 2020, 92). Astfel, după cum remarcă MacGregor, „Dacă Syllabus of Errors a declarat război modernismului și secularismului, doctrina infailibilității a declarat război împotriva neconformiștilor din interiorul bisericii” (MacGregor, 2019, 2020, 92). Deși Conciliu Vatican I nu s-a încheiat fără tensiuni, această doctrină a fost votată în majoritate.

Papei Pius al IX-lea i-a succedat Vicenzo Gioacchino Pecci cunoscut ca Papa Leo XIII-lea (r. 1878-1903), un ardent discipol al lui Thomas Aquino (MacGregor, 2019, 2020, 93).  El este cel care l-a declarat pe Aquinas drept teologul oficial al Bisericii Catolice (MacGregor, 2019, 2020, 93), fapt care a contribuit atât la combaterea liberalismului, cât și a secularismului de atunci.  Potrivit tomismului, alimentat de distincția aristoteliană dintre potențialitate (ce poate fi în mod ultim) și actualitate (ce este în mod actual), esența lui Dumnezeu este existența Sa și vice versa (MacGregor, 2019, 2020, 94). Valoarea teologică a acestei perspective este că Dumnezeu unifică actualitatea particularelor cu potențialitatea lor, El unifică diversitatea fragmentată a actualității în acord cu armonia intimă a potențialității acestora. Această teologie a re-pus bazele comunitarianismul modern detensionând dialectica dintre comunitate și individualitate. Prin urmare, individul va trebui să se integreze sub umbrela inelastică a dogmei catolice. Acestuia nefiindu-i greu integrarea din moment ce guvernarea morală divină (Legea Naturală) este universală, iar valorile morale obiective sunt înnăscute. Neo-Tomimsmul a devenit prevalent în rândurile grupărilor religioase catolice ale secolului XX (MacGregor, 2019, 2020, 95).

            Concluzii: 1. Prin Papa Pius al IX-lea Biserica Catolică a anatemizat atât Biserica Ortodoxă, cât și pe cele Protestante, îngreunând, prin urmare, demersurile ecumenice și unificaționiste din secolul XXI.  2. S-a întărit valoarea doctrinelor teologice. 3. S-a formulat și emis doctrina infailibilității papale. 4. Neo-tomismul a consolidat comunitarianismul în raport cu individualismul. [BIBLIOGRAFIE: MACGREGOR, r. Kirk. (2019, 2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic.]