Eclesistul 2:1-3

Eclesiastul exploreaza viata cu seriozitate, ca pe o bijuterie de maxima valoare, urmarind sa vada calea care duce la fericire. Înteleptul începe, asadar, prin a sonda distractia („Am zis inimii mele: Haide! Vreau sa te încerc cu veselie . . . .” 2:1). Poate distractia furniza fericirea? Aceasta interogatie este cu atat mai promitatoare cu cat, se stie, veselia poate fi stimulata si amplificata de consumul de alcool si stupefiante („Am hotarât în inima mea sa-mi veselesc trupul cu vin . . . .”). Dar ganditorul evreu remarca o problema. Veselia are picioare scurte si vlaga putina, nu tine mult, este efemera ca, de altfel, toate lucrurile. Si ce folos am avea de la veselie daca dupa ce aceasta terminandu-si serviciul, face loc, la tura a doua sau la schimbul de noapte, tensiunilor de fiecare zi si supararilor recidiviste. Nu este, asadar, distractia o desertaciune? Promite mult, dar ofera atat de putin, arboreaza asteptari înalte pentru ca, in final, sa ne lase cu inima secatuita si goala. Macar daca ar tine mai mult, daca s-ar putea pastra in conserve si servi in portii cu regularitate, dinimeata si seara, ca pastilele pentru inima, macar daca ar putea fi administrata in doze mici si eficiente astfel încât efectul ei agreabil sa se fixeze în timp de saptamani si luni, iar starea de bine, de exaltare, sa poata fi mentinuta în parametrii un timp mai lung. Dar, nu, nici veselia nu face rabat de la legea entropica a provizoriului. Veselia este volatila ca vinul, se consuma ca o baterie luata pe bani putini. Tocmai atunci cand suntem mai satisfacuti de serviciile pe care ni le distribuie, aceasta isi pierde vlaga, se consuma ca o lumanare si ne abandoneaza in stransoarea lucrurilor care ne displac mai mult, care ne stanjenesc si macina pe dinauntru. Veselia porneste treptat, dar înceteaza abrupt. De ce sa investim in veselie si-n rasul ei, din moment ce stim, cu siguranta, ca dupa veselie urmeaza tristetea, asa cum dupa zi vine noaptea? Cat de rational este sa investesti mult stiind ca dobandesti putin? Dumnezeu, da Dumnezeu nu este efemer, ci vesnic. El este calea omului catre bucurie: „Caci El da omului placut Lui . . . bucurie.” (2:26). Dumnezeu nu inceteaza, bunatatea Lui nu se stinge, generozitatea lui nu expira. Golul din inima, spunea Augustin si apoi Pascal, fiecare in termenii lui, nu poate fi umplut decat de Dumnezeu, care este vesnic!