pics. from "National Library of Israel for Educators"

Abordând textul prin includerea noastră în orizontul interpretării, evaluând nu doar substanța lui semantică, dar și modul în care noi gândim despre text și orizontul hermeneutic propriu (ceea ce ne va sesiza eventualele devieri inoportune de la linia semantică de ansamblu), vom urmări subiectul biblic (despre cine este vorba în text), predicatul biblic (ce se spune despre subiect) și excursul retoric al textului (ce detalii pe care autorul se simte obligat să le explice despre predicatul biblic există în blocul de text).

Așadar, textul are câteva fragmente sau pasaje semantice: primul fragment consemnează câteva lucruri despre „voi” (vv.1-2), al doilea evoluează în jurul lui „mine” (v.3), iar al treilea pivotează în jurul perechii „voi-mine/eu” (vv.4-5). Iar excursul retoric este conținut de versetele cuprinse între 6 și 13. 

Primul fragment deconspiră incestul existent în biserica din Corint. Acesta are un scurt dar substanțial excurs retoric prin care se demască gravitatea păcatului: „o curvie de acelea, care nici chiar la păgâni nu se pomenesc”. Autorul are dreptate. Sofocle denunță incestul în „Oedip Rex”, iar împăratul Augustus îl izolează pe Ovidius Naso la Tomis pentru obscenitatea scrierilor sale și temeritatea neroadă cu care erau descrise vicii precum incestul (vezi Metamorfoze). Prin urmare, la romani, incestul atrăgea după sine consecințe atât în plan moral, cât și social.  

Al doilea fragment invocă faptul că Pavel - subiectul biblic - a condamnat autorul incestului, după ce, în mod subtil, cântărise și reacția bisericii și consimțirea acesteia „făloasă” cu păcatul. 

În al treilea fragment este relatat cadrul trilateral al unei adunări de judecare duhovnicească a incestului: Domnul Isus(„În Numele Domnului”, „prin puterea Domnului nostru Isus”), biserica („voi”) și Apostolul Pavel (duhul meu). Scopul adunării este mântuirea autorului incestului („duhul lui să fie mântuit”), iar mijlocul este unul al suferinței, prin care Satana urma să aibă un rol instrumental („dat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii”). Faptul că agentul excizat din trupul Hristic ajunge pe mâna „Satanei” presupune, în mod implicit, că acesta se aflase în mâna lui Dumnezeu înainte de cădere. Însă păcatul incestului practicat cu regularitate (vezi sintaxa termenului!) impune eliminarea lui cu celeritate.  

Excursul retoric este o explicitare și condamnare a mândriei cu care biserica a abordat această practică respingătoare. A se vedea legătura dintre termenii: fală (v.2) și laudă (v.6), acesta din urmă inaugurând excursul. 

Aici Pavel face trimite la „măturarea aluatului” (v.7), un ritual de sărbătoare iudaic, cunoscut în cercurile evreiești sub numele de „Bedicat Cameț”.  

În fiecare 13 sau 14 Nisan, a fiecărui an, înainte de Paște (Pesac), autoritatea de drept a familiei, tatăl sau, dacă nu, mama, va căuta orice urmă de pâine dospită în toată casa, la sediul de muncă ori în mijloacele proprii de transport. Aceasta este o ceremonie de seară în cadrul căreia se urmărește descoperirea celor zece frânturi de pâine dospită corespunzătoare a celor zece păcate, printre care și păcatele carnale. Existența contagioasă a acestora impunând, fără întârziere, debarasarea de agenții umani contagioși (Klawans, 1998, p. 398). 

Zvi Ron remarcă faptul că în procesiunea de seară se utilizează o lumânare cu care se luminează cele zece colțuri ale casei, o pană de pasăre sau grup de pene, cu care se adună aluatul și o lingură în care se mătură aluatul găsit (Ron, 2019, p. 309). Aceste ultime două ustensile, pana de găină și lingura de lemn, urmează a fi arse din pricina contaminării cu aluatul, în speță cu ciuperca din familia Sacharomyces, mare consumatoare zaharuri, pe care le transformă în dioxid de carbon și alcool făcând să „sporească toată plămădeala” (Ron, 2019, p. 310).

Semnificația homiletică a incinerării lingurii de lemn și a penei invocă o relație între distrugerea hamețului(aluatului) și condamnarea lui Amalec (Ron, 2019, p. 312). Amalec desemnând poporul care i-a atacat mișelește pe evreii încolonați în călătoria spre Canaan, pe la spate, acolo unde se aflau cei mai vulnerabili, bolnavi, bătrâni, femei și copii. Acestui fapt l-a determinat pe Moise să reclame eliminarea cu desăvârșire a etniei acestora (Deuteronom 25: 17-19). Iar Haman, vrăjmașul evreilor din povestirea cărții „Estera” este descendent al lui Agag, împăratul amalecit (1 Samuel 15:32; Estera 3:1), care caută sa-și ia revanșa. Oare și curvarul să fie un atac pe la spate, indirect, a comunității?

Ideea esențială a ceremoniei „bedicat cameț” fixează simbolic exercițiul eliminării răului întrupat.  

Unii teologi iudaici remarcă similitudinea intre termenului ebraic  כף (lingură) și  כפיה (a fi forțat), subliniind obligativitatea căutării și arderii acestor unelte cu potențial mare de contaminare (Ron, 2019, p.312). 

Este evident din expunerea Apostolului că neamurile nu admit practicile sexuale împotriva naturii, însă motivul temeinic pentru care se impune excluderea autorului incestului se regăsește în etosul vechi testamentar. Or tocmai din această cauză Pavel recurge la excursul evocat. Chiar dacă societatea prin cultura și legile ei fundamentale nu ar incrimina curvia și incestul, biserica o va face din pricina potențialului uriaș de molipsire: „nu știți că puțin aluat dospește toată plămădeala?”. Însă sancțiunile aplicate purtătorilor de metehne sunt orientate spre mântuire. 

         În excursul lui Pavel, Paștele reprezintă jertfa lui Hristos, iar sărbătoarea perpetuă în care se regăsește creștinul presupune trăirea în „curăție și adevăr” prin suprimarea cu consecvență a „răutății și vicleniei” (v. 8). A răutății deoarece reflexul de a impieta cu determinare principiile apostolice nu este un indiciu al blândeții. A vicleniei deoarece „vreunul care, măcar că își zice ‚frate’, totuși este curvar, sau lacom de bani, sau închinători la idoli, sau răpareț” afișează involuntar, dar flagrant, contradicția pe care cu viclenie dorește s-o mascheze. Persoana dominată de viciu, nu numai viciul infecțios, trebuie excizată fără întârziere: „dați afară dar din mijlocul vostru pe răul acela”. Chiar dacă Augustus n-ar fi făcut-o cu Ovidius, chiar dacă dizgrația incestului n-ar fi fost condamnată de Sofocle ca pe o anomalie a spiritului uman, totuși biserica trebuie să îndepărteze agentul contagios din motivele vechi testamentare etice ale infestării. Iar cei în cauză ar trebui să înțeleagă lupta pentru sfințenie a bisericii.

Dacă biserica va abandona flamura din inimă a curăției, cine în această lume o va ridica, și în numele cui?  

 Concluzii:

1.     Chiar dacă spiritul culturii contemporane nu impune excizia agentului infecțios, biserica o va face, în ceea ce o privește („nu este datoria voastră?”), deoarece sursa acestei acțiuni este revelația vechi-testamentară, nu principiile fundamentale ale societății.

2.     Biserica o va face numai dacă va admite să renunțe la a mai fi deschisă la păcat (nu se va mai făli cu păcatul) și va accepta să fie deschisă la curăție duhovnicească.

3.     Viclenia de a afișa creștinismul în timp ce este perpetuată trăirea în promiscuitate nu ține apă.

Bibliografie:

 1. BIBLIA în traducerea CORNILESCU

_{2. RON ZVI. (2019). THE BEDIKAT ḤAMETZ KIT: WAX CANDLE, WOODEN SPOON, AND FEATHER. Ed. Hakirah.}  

3. KLAWANS, J. (1998). IDOLATRY, INCEST, AND IMPURITY: MORAL DEFILEMENT IN ANCIENT JUDAISM. Journal for the Study of Judaism in the Persian, Hellenistic, and Roman Period, 29(4), 391–415. http://www.jstor.org/stable/24668811