photo by Milan, from Pixels

Emulată de suferința până la saturație și disperare a celor două porții mari de război mondial de la începutul secolului XX, teologia, zdrențuită de vectorii antinomici ai dezbaterilor religioase moderne, pe de-o parte poziționându-se un conservatorism segregat, iar pe de altă parte, un liberalism policrom, tatonează cu precauție varianta formulării unei teologii a speranței, informată din plin de un realism escatologic temperat. Exponenții acestei teologii sunt Jurgen Moltmann, născut în 1926, și Wolfhart Pannenberg, 1928-2014.

            Spre deosebire de liberalismul protestant, care substituia guvernarea mediată a Dumnezeului transcendent cu ordinea socială, și de fundamentalismul protestant, care avansa un discurs escatologic animat de speculațiile revenirii lui Hristos, teologia speranței elaborată atât de Moltmann, cât și de Pannenberg, „a urmărit restaurarea unei perspective realiste a escatologiei, distinctă de orice ordine socială sau cronologie a prăpădirii ordinii spațio-temporare așa cum o știm noi” (Macgregor, 2020, 211).

            Cristologia, escatologia și praxiologia lui Moltmann

            Moltmann, s-a născut la Hamburg, într-o Germanie pregătită să-și revendice supremația și rolul de lider într-o Europă măcinată de convulsii etnice și presiuni ideologice interne. Așa se face că anul 1944 l-a prins pe Moltmann în război, ca soldat, în armata lui Hitler. După ce puterile Alianței au înfrânt puterile Axei, Moltmann a ajuns prizonier sub supraveghere britanică pentru un timp de trei ani (Macgregor, 2020). Marcat lăuntric de incisivitatea sălbatică a răului celui de-al Doilea Război Mondial, privit cu proprii lui ochi și simțit pe propria-i piele, Moltmann a cumpănit îndelung, sub asistența Evangheliilor și a Psalmilor pe care i-a citit cu nesaț dintr-o Biblie înmânată de un capelan american, asupra sensului existenței umane și mersul lumii (Macgregor, 2020). Atunci a experimentat convertirea sa religioasă profundă care urma să-i amprenteze întreaga carieră. Așa se face că, la revenirea în Germania, în anul 1948, Moltmann s-a înscris la facultatea de teologie a Universității din Gottingen.

            Moltmann și-a întemeiat perspectiva teologică pe crucea lui Hristos, cadrul sacrificial în al cărui perimetru fizic s-a consumat în fapt abandonarea efectivă lui Hristos – vezi Marcu 15:34 - de către Tatăl și Duhul Sfânt (Macgregor, 2020). Cuvintele „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” nu reprezintă o simplă citare a Pslamului 22, ci experimentarea „adâncimii abisale a disperării, suferința unei separări incomprehensibile de Tatăl și de Duhul Sfânt cu care, pentru tot trecutul etern, fusese într-o perfectă unitate” (Macgregor, 2020, 212). Macgregor sublinează paradoxul potrivit căruia în baza acestei separări reale dintre Tatăl și Fiul s-a realizat, în fapt, o unitate deplină în iubire, o iubire existentă între Tatăl și Fiul adresată întregii lumi (Macgregor, 2020). Așa se face că „Dumnezeul aflat în suferință răscumpără păcătoșii aflați în suferință, până și pe cei care au asanat adâncimile răului în Holocaust și în cel de-al Doilea Război Mondial” (Macgregor, 2020, 212).

            Polul antinomic al crucificării lui Isus Hristos este învierea Lui. În timp ce moartea reprezintă „robia păcatului, a corupției și a morți”, învierea lui Isus Hristos „este intrinsec escatologică, prefigurând restaurarea tuturor lucrurilor” (Macgregor, 2020, 213). Învierea lui Hristos promite, prin împărtășire, învierea credincioșilor și restaurarea deplină a lumii. Moltmann subliniază că „Moartea devine pasageră în baza justificării păcătosului și a neprihănirii pentru care trebuie să sperăm[. . . ] Promisiunea care anunță escatonul, și în care escatonul se anunță pe sine, este motivul puterii, resortul principal, forța motrice și tortura istoriei” (Motlmann, 1967, 165). Teologia speranței este atât de centrală pentru Moltmann, încât, observă Macgregor, „dacă creștinismul nu presupune o escatologie în desfășurare, atunci acesta nu are nici o legătură cu Hristos” (Macgregor, 2020, 214). Spre deosebire de escatologia dispensaționalistă, teologia speranței reiterează teza transformării lumii de aici, fapt care orientează speranța către această lume autohtonă, nu către una necunoscută și nouă. Macgregor punctează următoarele: „Speranța creștină nu este pentru spiritual în loc de material sau pentru individual în loc de social, nici pentru personal în loc de politic ori pentru umanitate în locul restului creației. Creștinismul nu este nici pentru altă lume, ci pentru transformarea de către Dumnezeu a acestei lumi prezente. . . Escatologia Lui Moltmann promovează implicarea în lume mai degrabă decât retragerea din lume” (Macgregor, 2020, 214).    

            Teologia speranței animă ideea transformării radicale, în bine, a lumii noastre, etufând orice retragere indiferentă a credinciosului din sfera cotidiană a activităților firești, private sau publice. Așadar, teologia lui Moltmann face să germineze profund în solul praxisului omului modern fibrele riguroase ale angajamentului politic și ale implicării sociale. El, ne arată Macgregor, „delimitează o teologie politică a eliberării. Această teologie nu este politică în sensul adoptării unei platforme specifice, ci este politică în sensul revendicării activismului din Evanghelie” (Macgregor, 2020, 215).  

            Escatologia lui Moltmann, care pune pe tapet „glorificarea universului, poartă cu ea doctrina mântuirii universale” (Macgregor, 2020, 216). Demascând vulnerabilitatea deciziilor umane, Moltmann reiterează funcția harului și a voliției divine în redempțiune. Or, consideră teologul german, dacă voința umană ar prevala în economia mântuirii umane, atunci, pe de-o parte, oamenii ar fi stăpâni pe propriul lor destin, iar pe de altă parte Dumnezeu are fi contingent și prizonier al voinței umane, ajungându-se până acolo încât omul să nu mai aibă nevoie de El. Din moment ce teologia iadului presupune deliberare, iar deliberarea este tributară alienării de Dumnezeu în plan practic, logica iadului este una secularistă prin natură, înscriindu-se în catalogul lui Feuerbach, Marx și Nietzsche (Macgregor, 2020). „Moltmann consideră că doctrina iadului este inumană” (Macgregor, 2020, 217). Nu judecata divină are ultimul cuvânt, ci înnoirea finală a tuturor lucrurilor, sub al cărei auspiciu se regăsesc toți oamenii inclusiv dictatorii cruzi și răufăcătorilor fără inimă (Macgregor, 2020). Teologia speranței comportă și speranța absolvirii de cadrul punitiv al damnării eterne, „nimeni nu va fi condamnat la iad”, explică Macgregor (Macgregor, 2020, 218).

           

            Teologia revelării lui Dumnezeu în istorie

            Wolfhart Pannenberg, coleg de-al lui Moltmann la Universitatea din Wuppertal, Germania, a devenit mai cunoscut odată cu publicarea lucrării sale Isus-Dumnezeu și Om, în 1964 (Macgregor, 2020). Pentru el învierea lui Hristos are conotații ambivalente, într-un anumit sens istoric, aceasta este dovada răpunerii și condamnării morții, iar în sens escatologic, învierea lui Isus anticipează apariția împărăției divine care va avea loc în mod concomitent cu manifestarea concretă a domniei lui Dumnezeu în istorie (Macgregor, 2020). Pentru Pannemberg credința este centrată în evenimentele istorice. Numai evenimentele istorice pot legitima credința (Macgregor, 2020). Adevărul având natură istorică, iar istoria fiind incompletă, acesta nu poate fi descoperit în integralitatea lui, însă poate fi urmărit pe terasa concretă a faptelor în desfășurare (Macgregor, 2020). Macgregor subliniază că „Pannenberg a denunțat toate încercările de a separa credința de fapte (incluzând încercările lui Kierkegaard, Wittgeinstein și Bultmann) sau de a păzi credința creștină de investigația rațională” (macgregor, 2020, 219). Perspectivele acestea se regăsesc în densa lucrare a lui Pannemberg de Teologie Sistematică, în trei volume (Macgregor, 2020).

            Teologia revelației lui Dumnezeu în istorie este marcată de expectativa dezvăluirii depline a lui Dumnezeu în viitor. Macgregor transpune teologia lui Pannemberg astfel: „Printr-un act de auto-limitare, Dumnezeu alege singur să ofere lumii îngrozitoarea libertate până când împărăția viitoare va apărea în cele din urmă în mod complet în prezent. Atrocitățile precum Holocaustul au loc pentru că împărăția lui Dumnezeu nu a venit încă. Dumnezeu își exercită domnia din viitorul Său prin trimiterea lui Isus și a Duhului Sfânt în lumea prezentă din viitor” (Macgregor, 2020, 219). Din viitor Dumnezeu organizează eliminarea păcatului și a răului și transformarea acestei lumi într-o rezidență adecvată prezenței Sale (Macgregor, 2020).

 

            Concluzii:

1.     Teologia speranței „restaurează credibilitatea și necesitatea escatologiei pentru credința creștină contemporană” (Macgregror, 2020, 219);

2.     elaborează o teodicee care să explice în mod rezonabil problematica răului (Macgregor, 2020);

3.     „cultivă o înțelegere trinitariană exhaustivă a lui Dumnezeu” (Macgregor, 2020, 219);

4.     înțelege „relația Dumnezeu-lume ca fiind simbiotică și parte integrală a comuniunii dintre persoanele Trinității” (Macgregor, 2022, 219);

5.     Teologii speranței „au clamat paradigma modernă potrivit căreia istoria umană constituie exclusiv realitatea accentuând relația simbolică dintre umanitate și a ordinea non-umană” (Macgregor, 2020, 219).

6.     Aceștia au „universalizat neprihănirea [socotită de] Dumnezeu . . . .” (Macgregors, 2022, 219)

7.     Teologia speranței ancorând în datele informate de revelația biblică credibilizează atât conținutul general al Bibliei, cât și dogmele ei fundamentale soteriologice, precum crucificarea și învierea.

8.     Teologia speranței promovează angajamentul social și politic al creștinului.

           

                 

 

 

 

Bibliografie:

 

 MACGREGOR, R. Kirk. (2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic. Prima ediție 2019.

Moltmann, Jurgen. (1967). Theology of Hhope, On the Ground and the Implications of a Christian Escathology. Translated by James W. Leitch. New York and Evanston: Harper & Row, Publishers.