photo by Julius Silver, from Pexels

Asemeni protestantismului ortodox angajat în salvgardarea creștinismului din fața asaltului liberalismului creștin și de trendul emancipării societății moderniste de sub conservatorismul dogmatic al bisericii și precum mișcarea evanghelică mobilizată de obiectivul cuceririi culturii în numele lui Hristos, teologia calvină, în speță epistemologia reformată, a obținut cu succes rolul de avanpost al creștinătății menit să apere valorile teologice și morale în fața iureșului din ce în ce mai virulent și distructiv al teologiei „morții lui Dumnezeu”, al agnosticismului militant și al scientismului fortificat și dotat cu arsenalul specializat al naturalismului evoluționist și al materialismului recurent. Reprezentantul necontroversat al epistemologiei reformate este filosoful american Alvin Plantinga, 1932 -, profesor emerit de filosofie al Universității Notre Dame din Indiana, Statele Unite (Macgregor, 2020).

               Epistemologia lui Plantinga se identifică în principal prin obiecția sa față de verificaționalismul pozitivist, evidențialismul apologetic și raționalismul teologic contemporan, și se formulează în strânsă relație cu tezele lui Nicholas Wolterstorff, profesor la Yale, și ale lui William Alston profesor la Syracuse, având ca obiectiv elaborarea unei teorii despre cunoaștere întemeiată pe tradiția teologică reformată (Macgregor, 2020).

            Obiecții față de epistemologia evidențialistă

            Evidențialismul consideră că o afirmație autentică se susține ca atare numai dacă este validată de evidențe. Prin urmare, credința în Dumnezeu rămâne invalidă atâta timp cât aceasta nu este susținută de evidențe constrângătoare.

            Plantinga consideră că „credința teistă este justificată și garantată chiar dacă nu s-ar fi formulat niciun argument valid pentru existența lui Dumnezeu. Plantinga reliefează că obiecția evidențialistă la adresa teismului este o obiecție de jure menită să demonteze raționalitatea credinței în Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu ar exista. Aceasta nu este o obiecție de facto la teism, obiecție care să își fi propus demonstrarea că Dumnezeu nu există de fapt. Obiecțiile de facto sunt metafizice în ce privește modul în care este realitatea, în timp ce obiecțiile de jure sunt epistemice sub aspectul condițiilor pe care credința trebuie să le îndeplinească pentru a fi rațională” (Macgregor, 2020, 260). Filosoful analitic pune pe tapet două argumente pentru construirea unei obiecții solide împotriva pretențiilor evidențialiste.

În primul rând, considerația că orice credință se întemeiază pe un argument, nu se suține, deoarece temeiurile verificate ale acelui argumentului ar pretinde alte argumente, iar verificarea temeiurile acelor argumente ar reclama alte argumente și tot așa ad infinitum, astfel încât verificarea tuturor temeiurilor tuturor argumentelor ar fi o misiune imposibilă din moment ce nu am avea nici energia și nici timpul necesar pentru a verifica toate temeiurile tuturor argumentelor care stau la baza unei singure credințe (Macgregor, 2020). Pe de altă parte există credințe care nu necesită argumente, de exemplu durerea de cap, pentru care nu construim argumente peste argumente pentru a o justifica, durerea de cap se justifică pur si simplu fără un argument atent elaborat. Astfel, reformulează Macgregor, există credințe independente de vreun argument și credințe care se justifica în baza unor argumente temeinice (Macgregor, 2020).                    

            În al doilea rând, s-a presupus în acord cu o teorie epistemologică cu tradiție, în speță cu fundaționalismul clasic demarat de Descartes, că teza existenței lui Dumnezeu întră în categoria celei de-a doua credințe.

Teza lui Plantinga este că fundaționalismul se auto-infirmă (Macgregor, 2020). Acesta declară că orice credință este fie parte a fundamentului care întemeiază un sistem întreg de credințe și care nu se bazează pe alte credințe – convingeri bazale autentice - , fie este derivată din convingeri bazale autentice.

Convingerile bazale autentice sunt de trei tipuri: convingeri incorigibile, cele care nu pot fi negate, ca de exemplu credința cuiva că are o durere de cap, convingeri evidente prin ele însele, ca de pildă convingerea că un triunghi are trei unghiuri sau că „2+2=4”, și convingeri perceptuale, ca de pildă convingerea cuiva despre perceperea unui copac (Macgregor, 2020), realitatea trecutului, existența celorlalți, realitatea lumii dinafara noastră, etc.. Dar, se întreabă Plantinga, care este temeiul pentru care o convingere trebuie să fie incorigibilă, evidentă prin sine însăși sau perceptuală? Este oare criteriul că o credință trebuie să îndeplinească una din aceste condiții validat pe baza propriilor sale criterii de validare, adică este acest criteriu incorigibil, evident prin sine însuși ori rezultatul unei percepții? Este clar, arată Plantinga, că acest criteriu nu trece testul propriului său filtru de validare (Macgregor, 2020). Acum, din moment ce se consideră că credința în Dumnezeu trebuie să fie justificată în raport cu criteriul fundaționalist, iar fundaționalismul se infirmă pe sine prin faptul că el însuși nu trece testul propriului său criteriu de validare logică, atunci nu putem conchide decât că nu există rațiuni justificate pentru care să fie susținută teza că credința în Dumnezeu trebuie justificată pe baza unui argument (Macgregor, 2020). Condițiile însele sunt, pur și simplu, temeiuri neîntemeiate argumentativ, sunt simple axiome.

Atunci cum se face că acceptăm o convingere dacă nu o validăm în manieră fundaționalistă? Plantinga consideră că o convingere se justifică a fi acceptată dacă (a) nu violează normative epistemice formale și (b) dacă nu detractează structura noetică a subiectului în urma adoptării ei. În alte cuvinte, o convingere este demnă de atenția noastră, este garantată ca atare - nu neapărat justificată, deoarece justificarea presupune reflectarea asupra rațiunilor care o fac adevărată - dacă ne-am asigurat că nu este neadevărată și, apoi, dacă aceasta nu intră în contradicție cu întregul set de convingeri pe care eu sau orice altcineva îl poate avea.

Este acea convingere adevărată, pot oare trăi cu ea? Acestea sunt cele două întrebări care presupun, așa cum le exprimă Macgregor, „obligația epistemică și conștientizarea introspectivă” (Macgregor, 2020, 262).

 

Justificarea și garantarea credinței în Dumnezeu

Plantinga face o distincție între justificarea credinței în Dumnezeu și garantarea acesteia. Atunci când o persoană estimează temeiul adevărului credinței sale cât se poate de responsabil și dacă în urma reflectării asidue și nepărtinitoare, tezele care susțin credința sunt mai convingătoare decât tezele adverse, atunci credința se justifică (Macgregor, 2020).

Pe de altă parte, credința este garantată, dacă epistemic este corectă și dacă suntem convinși introspectiv că, așa cum am arătat mai sus, se poate trăi coerent și benefic pe baza ei. Credința în Dumnezeu nu se deosebește cu nimic de credința în lumea exterioară sau de cea în realitatea trecutului. Credința în Dumnezeu este ceva înnăscut, o convingere care se asortează deplin cu setul celorlalte credințe personale. La acest punct de discuție Plantinga îi introduce pe Thomas Aquinas, 1225-1274, și John Calvin, 1509-1564, spunând că credința în Dumnezeu este un fel de conștientizare naturală a prezenței lui Dumnezeu, un simțământ real al prezenței divinității, sensus divinitatis. Modelul Aquinas/Calvin, prescurtat A/C, al garantării credinței are două forme, cel genuin și cel extins. Cel genuin pornește de la premisa că omul are simțământul prezenței lui Dumnezeu deoarece facultățile sale cognitive nu sunt lezate de păcat, iar modelul A/C extins este antrenat de premisa că facultățile omului sunt impietate de existența păcatului. În acest ultim caz, omul nu poate fi conștient de planul salutar al lui Dumnezeu decât prin lucrarea Duhului Sfânt și citirea Scripturii (Macgregor, 2020). „În concluzie, prin lucrarea Duhului, persoana care deține credința are atât credința căDumnezeu există, cât și credința în Dumnezeu (se încrede, îl iubește și servește lui Dumnezeu)” (Macgregor, 2020, 265). Sub aspectul garantării credinței, credința creștină, spre deosebire de cea teistă, se susține în mod deplin (Macgregor, 2020).

Existența răului în lume

Privitor la problematica răului în lume „Plantinga a subliniat că propozițiile «Dumnezeu există» și «răul există» nu sunt explicit contradictorii, deoarece una nu este negația celeilalte” (Macgregor, 2020). El abordează argumentul care susține teză că din moment ce răul este prezent în lume, Dumnezeu, care este creatorul ei, este fie limitat sub aspectul puterii, fie redus sub aspectul benevolenței. Filosoful american demontează acest argument arătând că cele două realități, a răului și a omnipotenței/omni-benevolenței lui Dumnezeu, nu se supun principiului terțului exclus, adică judecata noastră nu este constrânsă de necesitatea alegerii uneia în detrimentul celeilalte, din moment ce Dumnezeu, care este omnipotent, omnișcient și omnibenevolent a optat în schimbul variantei de a da viață unor ființe robotice, private de voință liberă, pentru o alta, în care ființele create să poată alege orice din spectrul moralității, de la binele excelent, la răul extrem (Macgregor, 2020). O astfel de lume ar conține un echilibru relativ între bine și rău (Macgregor, 2020). Desigur, această variantă permite existența răului în lume, însă care lume este mai bună decât cea în care creaturile sunt libere, iar Dumnezeu este prezent în interiorul ei pentru a o salva?

Despre evoluționism

Plantinga a intrat și în epistemologia naturalismului și a evoluționismului demonstrând că naturalismul și evoluționismul nu fac casă bună împreună. Dacă evoluția se desfășoară într-un univers naturalist, antrenat de legi fizice plus materie, atunci omul, care ar fi rezultatul resorturilor intime imanente ale acestui univers, nu are facultățile cognitive dezvoltate pentru cunoaștere, ci pentru supraviețuire. Iar dacă facultățile noastre specifice nu au expertiza în adevăr, atunci în ce măsură ne putem baza pe acestea? În privința evoluționismului naturalist ajungem, sub acest aspect, în fața următoarei observații: „dacă evoluția are loc într-un univers naturalist, atunci convingerea noastră că evoluția are loc într-un univers naturalist nu poate fi niciodată justificată sau garantată din moment ce mecanismul nostru de formare a convingerii ar genera o mult mai mare proporție de convingeri false, decât de convingeri adevărate, astfel scurtcircuitând obligativitatea epistemică” (Macgregor, 2020, 268).

 

Concluzie:

1.     „Plantinga a îmbogățit filosofia religiei cu perspective epistemice sofisticate” (Macgregor, 2020, 269).

2.     Plantinga a demontat epistemologia fundaționalistă indicând tarele ei ascunse (Macgregor, 2020).

3.     Filosoful american a demonstrat că credința în Dumnezeu este o convingere bazală autenticăprecum convingerea în realitatea trecutului sau a lumii exterioare.

4.     Plantinga a argumentat teza că credința în existența lui Dumnezeu este justificabilă și garantată epistemic.

5.     Filosoful a profilat un argument care să coreleze prezența răului în lume cu existența lui Dumnezeu.

6.     Plantinga a demonstrat că evoluționismul naturalist este auto-contradictoriu.