photo by Kids, from pixels

Teologia procesului se întemeiază pe premisa că realitatea nu este în esența ei inertă, ci subiectivă și în continuă prefacere sub aspectul modului ei de ființare,  nici nu este fixă și permanentă, ci alterabilă și în evoluție sub aspect cosmologic, nu este precisă și nici invariabilă, ci fluctuantă și șovăitoare, sub aspect fenomenologic.

Sub aspect epistemologic, teologia procesului folosește instrumentarul verificaționist, conjugând datele empirice cu informațiile teologice pentru a „dezvolta o teodicee care să explice răul din lume” (Macgregor, 2020, 204).

Teologia procesului vine în întâmpinarea noilor descoperiri ale științei moderne, cu o agendă menită să aclimatizeze teologia cu rezultatele științei, pe de-o parte, iar pe de altă parte, aceasta caută să răspundă problematicii răului în lume înafara deducțiilor dogmatice tradiționale și a fundamentelor teologice canonice.

Exponenții teologiei procesului sunt Alfred North Whitehead, 1861-1947, Charles Hartshorne, 1897-2000, și John Cobb, născut în 1925. Macgregor explică crezul acestei teologii arătând că „de la creația lumii, Dumnezeu nu mai este suveran sau transcendent și atât Dumnezeu, cât și universul, sunt în ipostaza devenirii, nu în cea a ființei” (Macgregor, 2020, 204).

Presupoziții filosofice

Macgregor subliniază că teologia liberală a susținut în mod frecvent faptul că teologia și filosofia se află într-o relație de parteneriat, și că doctrinele teologice suferă modificări substanțiale în urma acestei relații (Macgregor, 2020). Pe acest palier se regăsește și teologia procesului care este atât liberală, cât și tributară filosofiei care, în baza acestei asocieri, joacă rolul dominant (Macgregor, 2020).

Metafizica este preocupată de realitate. Cuvântul grecesc meta înseamnă miez, așadar metafizica se ocupă de miezul lumii fizice, adică de realitatea ei. Miezul lumii în care trăim, este receptat în mod diferit de filosofiile și paradigmele istorice. Acest fapt determină teologia să nu se fixeze în limbaje rigide și anacronice, dacă își dorește să fie la zi în dialogul agorei culturii actuale, ci să își adapteze exprimarea în funcție de paradigmele în vogă. Așadar, arată Macgregor, în antichitate filosofia greacă a apreciat ființa ca fiind statică, deoarece schimbarea era un indiciu al imperfecțiunii, așa se face că teologia creștină, preluând această perspectivă, a vorbit despre ultima realitate, adică despre Dumnezeu, în termenii imutabilității și unității depline (Macgregor, 2020). În lumea modernă această paradigmă metafizică nu se susține. În fapt este greu a se argumenta în favoarea unei metafizici astăzi. În acest context, teologii procesului, senzitivi la faptul că omul modern, inteligent și informat, consideră defectivă o astfel de metafizică, adoptă teza că ființa este sinonimă cu schimbarea (Macgregor, 2020), iar schimbarea nu mai este o tară, un viciu, ci o realitate, „realitatea este în mișcare” (Macgregor, 2020, 205). Prin urmare, „ființa însăși este procesul devenirii” (Macgregor, 2020, 205).    

Bazele teologice ale lui Alfred N. Whitehead

Whitehead, matematician și filosof englez și profesor la Harvard, din 1924, a dezavuat faptul că creștinismul ar putea rămâne tributar concepției metafizicii antice grecești și a promovat ideea că un Dumnezeu care este în proces de schimbare, pasibil emoțional,  este superior unui Dumnezeu impasibil și rece (Macgregor, 2020). Așadar „Whitehead l-a conceput pe Dumnezeu, în primul și primul rând, ca fiind temelia devenirii, puterea devenirii și structura devenirii . . . l-a descris pe Dumnezeu ca fiind mintea care evoluează etern și principiul suprem ordonator din univers care guvernează universul . . . Dumnezeu este suprapersonal și transcende distincția dintre personal și impersonal (Macgregor, 2020, 205). Potrivit lui Whitehead Dumnezeu se află în relație cu lumea precum mintea este în relație cu trupul pe care-l mobilizează (Macgregor, 2020). Dumnezeu este prezent în întregul univers, fiind astfel conștient de tot ce se întâmplă în oricare parte a acestuia, așa cum spiritul uman este prezent și conștient de întregul său corp și de fiecare parte a acestuia, de la degetele mâinilor, până la tălpile picioarelor (Macgregor, 2020). Existența lui Dumnezeu nu a precedat existența universului, El a fost dintotdeauna Logos și materie. Relația dintre partea rațională a lui Dumnezeu și partea Sa materială este simbiotică, explică Macgregor, „lumea îl creează pe Dumnezeu ca minte, în aceeași măsură în care Dumnezeu ca minte creează lumea” (Macgregor, 2020, 206). Influența lui Dumnezeu ca minte asupra lumii este restrânsă, de aceea „Dumnezeu nu știe în ce direcție vor alege lucrurile să meargă până în momentul în care acestea deliberează . . .” (Macgregor, 2020, 206). Nici atotcunoașterea lui Dumnezeu și nici omnipotența sa nu fac parte din vocabularul teologiei procesului atunci când vine vorba despre lumea fizică. Aceste date îi fac pe teologii procesului să schițeze o teodicee în care răul nu este nici inevitabil, nici corigibil în final, rămânând doar speranța că polul mental al lui Dumnezeu va influența, chiar dacă nu poate guverna deplin, lumea aflată sub auspiciul suferinței. Drama este cu atât mai mare cu cât se știe că „atunci când răul are loc, acesta îl face pe Dumnezeu să sufere” (Macgregor, 2020, 206).

Macgregor subliniază faptul că metodismul, în anumite zone ale lui, a constituit cernoziomul fertil în care a germinat teologia procesului. Printre acestea este Claremont School of Theology din California (Macgregor, 2020). Charles Hartshorne a dat curs acestei gândiri aducând retușuri suplimentare și precizând că teologia procesului este panenteistică, în sensul că Dumnezeu este în toate lucrurile și toate lucrurile sunt în Dumnezeu, măcar că spiritul lui Dumnezeu transcende universul material (Macgregor, 2020). O contribuție semnificativă în dezvoltarea teologiei procesului este cea a lui John Cobb, profesor la Claremont și pastor în cadrul United Metodist (Macgregor, 2020). Acest pionier al teologiei procesului a ținut să argumenteze că în final un unificator va transforma haosul lumii în ordine. Iată intepretarea lui Macgregor: „Acest unificator este Dumnezeu, o realitate care devansează totul și care este capabilă de a aduce armonie acolo unde complexitatea este în plină desfășurare” (Macgregor, 2020, 208). Dumnezeu este creator însă crearea lui nu este ex nihilo, ci ex materia, iar din moment ce materia este celălalt pol al lui Dumnezeu, crearea lumii este, în fapt, ex Deo (Macgregor, 2020). În ce privește cristologia, teologia procesului consideră că Isus din Nazaret este exponentul cel mai înalt al moralității lui Dumnezeu. Escatologia teologiei procesului nu-și imaginează un episod final și culminant al istoric, în schimb omul poate fi sigur de imortalitatea obiectivă a sufletului său (Macgregor, 2020; Cobb, 2020).        

Concluzie:

1.     Teologia procesului consideră legitimă asocierea teologiei cu filosofia precum și rolul prevalent al filosofiei în această relație.

2.     Teologia procesului mizează pe o metafizică a schimbării permanente.

3.     „Teolgia procesului stipulează o relație foarte apropiată între Dumnezeu și lume fără a eviscera această relație în termeni panteiști” (Macgregor, 2020, 209).

4.     Dumnezeu nu are puteri depline în sfera universului aflat în prin proces evolutiv.

5.     Dumnezeu suferă implacabil din cauza răului din lume.

6.     Lumea nu este creată ex nihilo.

7.      Nu există nici o garanție că Dumnezeu va domina în final răul care se opune agendei sale nobile (Macgregor, 2020).

  

    

           

 

Bibliografie:

 

Cobb, John. (2020). „John B. Cobb, Jr. – A Journey of Faith in Process”. You Tube. Accesat în 5 iulie, 2020.   https://www.youtube.com/watch?v=nbaMZYmUIV4.

MACGREGOR, R. Kirk. (2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic (Original work published in 2019).