Photo by Lil Artsy from Pexels

Raymond Moody, filosoful teoriei nonsensului, poate fi ușor încadrat în direcția în care s-au înscris Ștefan Lupașcu și Basarab Nicolescu prin teoria terțului inclus și prin cea a terțului ascuns, prima dintre acestea având valoare logică, iar a doua având valoare epistemologică.

            Asemeni celor doi filosofi româno-francezi, Moody propune o logică paralelă celei clasice aristoteliene, binare, fundamentată pe opoziția dintre adevăr și eroare, și animată de principiul terțului exclus, încercând să profileze o logică a nonsensului, în conformitate cu care ar exista propoziții care nu sunt nici adevărate, nici false, astfel încât nonsensul să se poată „transmuta în adevăr” (Moody, 2020, p. 159).

            Exemple de logică a nonsensului se cuprind în următoarele categorii: 1. Engleza Ornamentală. Iată un exemplu:

                                   „ReSpice Enjoy fashion life,

                                    Nice to Heart and Just Impression” (Moody, 2020, p. 160)

            Acest text se află pe o geantă de mână în Japonia. În această țară, după cel de-al Doilea Război Mondial, oamenii au folosit engleza cu scop ornamental. Propozițiile de mai sus nu au sens (iată o traducere: ReSpiece Bucurați-vă de viața modei, Frumos la suflet și doar impresie), însă aplicarea cuvintelor în limba engleză are sens, deoarece produsele pe care le însoțesc se vând mai bine (Moody, 2020). Așadar există, în acest caz, un sens pe care-l are non-sensul.

            2. Limbajul bebelașului. Pruncii sugari, fără un limbaj inteligibil, exprimă cuvinte care nu pot fi înțelese, arată filosoful, însă ele, deși fără sens sub aspectul comunicării, au sens sub aspectul exercitării potențialului lingvistic al copilului. Numai așa copilul poate ajunge să vorbească asemeni unui adult. Acest limbaj este o interfață între limbajul semnificativ și nonsensul neinteligibil (Moody, 2020, p. 161). Iată, și aici avem un sens pe care-l are ceva lipsit de sens.

            3. Metalimbajul. Acesta „este un limbaj despre limbaj” (Moody, 2020, p. 162). Ca exemplu avem următoarele două propoziții: „Jack are patru surori, „Jack” are patru litere” (Moody, 2020, 162). Prima propoziție este un limbaj, iar a doua este un metalimbaj. Nonsensul este ceva neinteligibil, însă discursul metalingvistic despre nonsens poate fi un demers cu sens. Dacă nonsensul nu este nici adevărat, nici fals, metalimbajul despre nonsens este fie adevărat, fie fals, prin urmare respectă principiul terțului exclus (Moody, 2020, p. 163). Nonsensul poate deveni, prin metalimbajul care are sens, parte dintr-o structură cu sens: „Metalimbajul, de asemenea, ne ajută să încorporăm nonsensul neinteligibil într-o structură mai largă a unui limbaj cu semnificație” (Moody, 2020, p. 163).  De exemplu „Gunoaie reticente jabbers în verde, unchiul Hamperd a inhalat protoxid de azot și a spus: «Gunoaie reticente jabbers în verde»” (Moody, 2020, p. 163).

            În viața de fiecare zi nonsensul își găsește locul fără a jena pe cineva. De exemplu, arată Moody, un judecător poate condamna pe cineva la detenție pentru un timp de „șase vieți consecutive plus cincizeci și cinci de ani”. Această sentință este tributară nonsensului: „sentința ar trebui să fie invalidă, altfel cum s-ar putea pretinde de la un deținut să ispășească o astfel de sentință lipsită de sens?” (Moody, 2020, p. 167).

            Deși, în istoria filosofiei, au fost mulți gânditori care au luat în discuție viața de după moarte, precum Pitagora, Hercalit, Parmenide, Empedocle, Platon, Democrit și Epicur, totuși, începând cu filosofia analitică, s-au ridicat obiecții vis-a-vis de acest subiect pe motivul că noțiunea de viață după moarte este ininteligibilă și lipsită de sens (Moody, 2020, p. 186). Printre cei care au contestat valoarea cestei noțiuni sunt C. D. Broad, H. H. Price, C. J. Ducasse (Moody, 2020, p. 186). Toți aceștia, remarcă Moody, au călcat pe urmele lui David Hume, filosoful empirist sceptic (Moody, 2020, p. 187), care a negat valoarea ideii vieții de după moarte pe motivul că ar viola logica lui Aristotel.

            Moody consideră că logica aristoteliană, atât de utilă până astăzi, nu este violată de cercetările legate de viața din proximitatea morții. El pornește de la evidențierea că însăși propoziția „viață de după moarte” este un non sens, adică este auto-contradictorie (Moody, 2020, p. 188). Este ca atunci când am vorbi despre drumul deschis care continuă drumul închis. Dacă drumul este închis, atunci el nu continuă, iar dacă drumul este continuu, atunci nu este închis. Tot astfel, dacă există moarte, înțeleasă ca final ineluctabil al vieții, atunci moartea este, prin definiție, un capăt de drum, un final, prin urmare nu mai există ceva după final, decât dacă revizităm și amendăm definiția morții. Așadar, „nebuloasa noțiune a vieții după moarte este o mixtură complexă de auto-contradicții și nonsens figurativ” (Moody, 2020, 191).  Un nonsens figurative este propoziția „lumea de dincolo de moarte” sau „viața următoare” (Moody, 2020, p. 91).

            Moody evocă sensul nonsensului trimițând la practicile oculte care-i reflectă sensul paranormal aflat în contrast evident cu practicile și credința creștină. Cercetările lui Moody trimit la concluzia că religiile sunt neimportante din moment ce viața care supraviețuiește morții este un dat nemijlocit și o experiență universală. În acest caz rostul sacrificiului lui Hristos și expierea sunt futile. Totuși, caracterul lax al unei etici extrase din credința în supraviețuirea din fața morții, a unei etici care consimte cu melanjul dintre bine și rău, o etică indulgentă, face suspectă această perspectivă atunci când este apreciată prin comparație cu etica creștină înaltă care invită la autocenzură, excelență morală și iubire supraabundentă (termenul din urmă îi aparține lui P. Ricoeur).

            Aportul logicii nonsensului pentru teoria cunoașterii constă în faptul că sunt evocate experiențe care, deși inefabile majoritatea și inexorabile unele dintre acestea, lipsite de sens pentru narațiunea naturalistă, au, totuși, funcția de a formula ipoteze explicative care să facă trimitere la narațiuni supranaturaliste. Mai precis, narațiunile călătoriilor înafara corpului, deplasarea minții înafara spațiului și timpului, vizualizarea filmului holografic al vieții într-un timp indefinit, limbajul enigmatic al muribunzilor, transfigurarea luminoasă a chipului înainte de moarte, genul literar perimortal (s-au publicat deja volume cu ultimele vorbe înainte de moarte dintr-o serie multiplă de cazuri cercetate de pildă cuvintele lui Hegel „numai un om mă poate înțelege și el nu m-a înțeles”; Moody, 2020, pp. 212, 213); toate acestea sunt narațiuni aflate sub imperiul nonsensului și rămân astfel cu excepția în care se introduce în ecuația cunoașterii ipoteza existenței unei lumi în care astfel de experiențe să poată avea loc. Moody își imaginează o structură epistemică în care logica aristoteliană și logica nonsensului să conveargă organic și simetric lărgind orizontul lumii noastre în conformitate cu datele tuturor experiențelor dobândite de om: „Într-o zi vom putea avea date ale experienței din proximitatea morții examinate prin lentilele logicii aristoteliene și, în mod suplimentar, prin logica nonsensului” (Moody, 2020, p. 210).

Așadar, asemeni nonsensului expus de engleza ornamentală, limbajul copiilor mici și de metalimbaj, care își capătă sensul abia atunci când acesta este circumscris unor narațiuni mai cuprinzătoare, nonsensul experienței din proximitatea morții capătă valoare dacă se ia în considerare posibilitatea unei lumi mai ample care o circumscrie pe aceasta de aici, încadrată structural și funcțional în timp și spațiu, în vizibil și concret, în palpabil și logic.

Bibliografie: 

Moody, Raymond. (2020). Making Sense of Nonsense, Tho Logical Bridge Between Science and Spirituality. Minsesota, Woodbury: LlewellynPublications. Ediție electronică.