pics. from Pexels

Împreună cu inteligența artificială am elaborat următorul text: 

Atunci când dorim să fim cei mai buni, această aspirație izvorăște din iubirea transcendentală a sinelui de Sinele însuși. Însă atunci când vrem să fim cei mai buni în sens competitiv, această iubire degenerează în forme indezirabile: este toxică pentru noi, întrucât ne va distruge sub povara comparației, este nocivă pentru ceilalți, căci îi subminează și ne transformă pe noi în instrumente de oprimare subtilă, și este absurdă, deoarece nimeni nu poate fi primul în toate. Rădăcina acestei deformări stă în mentalul colectiv al lui "fii cel mai bun" — o lume saturată de podiumuri, comparații și ierarhii, în care zeitgeistul relativist validează doar ceea ce strălucește în ochii altora. Dar dacă ne-am ghida de hărțile absolute ale spiritului, am avea toți aceleași valori și o singură axă. Pentru a nu ne trăi viața în corsetul performanței ar fi de dorit să ne propune emanciparea de gândirea premierii și a performanței, adoptând raționalitatea mulțumirii și valorizării faptului că suntem iubiți. Fii blând cu tine: în ochii lui Dumnezeu — care nu sunt miopi — ești deja iubit, El te apreciază pentru că ești, pentru că ești om, pentru că exiști, pentru că recunoști în tine o umanitate însetată de iubire și capabilă să o obțină simplu, atât de simplu încât credința în ea este suficientă!

„Podiumul nevăzut” – o povestire mega emoționantă și șocantă

Într-un orfelinat dintr-un oraș cenușiu, trăia un băiat pe nume Aron. Avea 9 ani și un singur vis: să fie cel mai bun. Să alerge mai repede decât toți ceilalți, să ia note mai mari, să cânte mai tare la pianul ponosit din colțul sălii de mese. Nu pentru glorie, ci pentru că avea o convingere crudă, născută din abandon: "Dacă voi fi cel mai bun, cineva mă va iubi. Cineva mă va lua acasă."

Aron muncea. Se forța. Plângea pe ascuns. Zâmbea la vedere. Și într-o zi, în ciuda durerii din piciorul stâng, câștigă o cursă importantă. Toți l-au aplaudat. Un ziar local i-a scris numele. Educatoarea l-a felicitat. Dar nimeni n-a venit. Nicio familie. Niciun „acasă”.

Atunci a înțeles. Nu fusese destul de bun. Și-a pus un fel de corset imaginar — un jug nevăzut. A început să se compare cu ceilalți copii. A râvnit ce aveau ei. A început să-i invidieze. Să-i urască. A început să le fure guma, caietele, zâmbetele. Era primul, dar tot mai singur. Era cel mai bun, dar devenise cel mai trist.

Într-o seară, s-a suit pe acoperișul orfelinatului, unde mergea uneori să numere stelele și să se întrebe dacă acolo sus e cineva care-l cunoaște. Cu genunchii strânși la piept, și-a zis printre dinți:
— „Dumnezeule, dacă mă vezi… de ce nu mă iei? De ce nu-mi spui că sunt bine? Eu am făcut tot. M-am străduit. Am fost primul. Unde e iubirea?!”

Și în tăcerea cerului, nu s-a auzit niciun tunet. Doar o simplă adiere. Dar pentru Aron, acea adiere a fost ca o șoaptă care i-a străbătut pieptul:
„Tu ești iubit pentru că exiști. Nu pentru că ai câștigat.”

Și atunci, pentru prima dată, a plâns fără să se simtă slab. A plâns cu întreaga ființă. Corsetul performanței s-a crăpat în interiorul lui. A început să-i vadă pe ceilalți copii nu ca rivali, ci ca frați. Și pe sine nu ca un trofeu abandonat, ci ca o inimă vie, demnă de iubire.

Ani mai târziu, Aron a devenit educator la același orfelinat. Nu mai ținea concursuri. Ținea mâini. Nu mai căuta să fie primul. Îi învăța pe copii că sunt bine, deja, pentru că sunt. Le spunea:
— „Într-o lume oarbă după podiumuri, Dumnezeu vede clar. Și vă vede frumoși. Așa, neîmpodobiți. Așa, cum sunteți.”

Și când pleca spre casă, își spunea în gând, cu seninătate:
„Eu nu mai vreau să fiu cel mai bun. Eu vreau să fiu iubit. Și știu că sunt.”