photo from Pixabay

Introducre: După adresa din 1:10, privitor la unitate („vă îndemn  . . . să aveți toți același fel de vorbire, să n-aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți . . . .”), justificată în versetul următor – vezi conjuncția ‚căci’ (1:11) - , justificare explicitată ulterior în 1:12, și ancorată în teologia interogațiilor din 1:13,  Apostolul Pavel sesizează faptul de a nu fi botezat „pe nici unul” dintre corinteni (1:14), cu excepția lui Crisp, Gaiu și casa lui Ștefana, tocmai pentru motivul de a nu lăsa impresia sau genera pretextul substituirii în vreun fel a persoanei lui Hristos sau a rolului Său mântuitor.

După ce Apostolul Pavel punctează faptul că niciunul dintre creștini nu are nici cel mai mic motiv să-l considere o opțiune la Hristos, el subliniază că, de fapt, el nu fusese chemat să boteze, ci să propovăduiască Evanghelia (1:17). Partea ‚b’ a versetului 17, este o primă explicare a naturii acestei propovăduiri: „nu cu înțelepciunea vorbirii”, ca nu cumva estetica retoricii să umbrească „crucea lui Hristos”, frumusețea vorbirii să etufeze conținutul Evangheliei. El caută să evidențieze conținutul cruciform (acest termen l-am întâlnit la Thiselton), adică viața de jertfă a lui Hristos, deoarece („fiindcă propovăduirea crucii . . .”) aceasta este, prin forța exemplului și efectul direct, puterea lui Dumnezeu pentru creștini; lucru neobservat ca atare de corinteni, spre declinul relațiilor dintre ei, fapt care ocazionează scrierea acestei epistole.

Crucea este puterea lui Hristos, măcar că cei din afara bisericii o consideră un fapt scandalos „o nebunie” sau o „slăbiciune” a lui Dumnezeu (1:18, 25). Dar, deși crucea, adică sacrificarea de Sine a lui Hristos, este privită de cei din afară ca un lucru stupid, ba chiar revoltător, „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii” și slăbiciunea lui Dumnezeu mai eficientă decât înțelepciunea lor. Pavel nu explică ce vrea să spună cu aceasta, însă dă un exemplu pe care-l putem parafraza astfel: uite, Dumnezeu va ales pe voi, „lucrurile nebune ale lumii” ca mijloc de demonstrare a validității vieții cruciforme, a succesului modului de viețuire axat pe sacrificiul personal, în detrimentul promovării de sine. Viața care acceptă jertfirea pentru binele semenului, așa cum a făcut Hristos, nu degenerează în certuri și partide; lucruri acuzate de Apostol, de la bun început. Atunci când există renunțarea de sine, nu sunt motive de laudă de sine înaintea lui Dumnezeu. Iar această transformare este posibilă prin exemplu constituit de Hristos: „El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1:30).     

Dar au fost oare elemente în comunitatea creștină corintiană care să se înscrie în acest catalog etic? Ei bine, Pavel se dă pe sine exemplu. El, Apostolul, este un element model al vieții orientată spre binele celuilalt. Această teză este susținută  și de capitolul 13, elogiul iubirii. Karl Barth, la un moment dat, spunea că putem înlocui cuvântul dragoste din acest capitol cu numele Isus și textul își va păstra în continuare sensul. Iar acest lucru constituie tema textului 2:1-5.

 

Interpretarea textului:

Apostolul Pavel evocă momentul ajungerii în mijlocul lor și subliniază caracterul cruciform al modului cu care s-a raportat față de ei. Predicatul biblic „n-am venit să vă vestesc  . . . cu o vorbire sau înțelepciune strălucită”. Thiselton explică: „Proclamarea creștină nu lasă loc pentru retorica rezonantă ori pentru afișarea inteligenței, lucruri care ar putea împiedica Evanghelia prin faptul că ar pune pe primul loc ceea ce place audienței și stilul personal al vorbitorului. Apostolul nu ajunge manifestând pompă și [căutând] aplauze” (Thiselton, 2000. P. 208-209). Maniera retorică a Apostolului nu este una individualistă, care să elasticizeze teologia astfel încât aceasta să devină o umbrelă întinsă peste preferințele tuturor, ci una profund comunitaționistă (colectivistă).

Pavel nu trece direct la a le spune corintenilor cum anume a venit, înainte de a explica motivul care stă la baza acestui mod de prezentare: „n-am avut să știu între voi altceva decât pe Hristos, și pe El răstignit” (2:2). Persoana lui Hristos și actul care reprezintă esența lucrării Sale, adică sacrificiul de Sine pentru binele oamenilor. Faptul că Pavel amintește de „El răstignit”, după ce în aceeași propoziție se referă la „Isus Hristos” nu este redundant dacă avem în vedere că, aici, Apostolul operează cu o specificare, speța este jertfirea lui Isus Hristos. Această jertfire de sine a lui Isus Hristos pentru binele celuilalt, ne fiind nici un accident, nici o constrângere, ci un act  deliberat, contrastează flagrant cu cearta corintenilor care evidențiază setea după putere, întâietate și centrarea pe binele propriu, în detrimentul binelui celuilalt. Specificarea „El răstignit” este atât rațiunea din spatele modului în care s-a prezentat Pavel în Corint, cât și cheia paradigmatică pe care Pavel o folosește pentru rezolvarea problemelor intestine ale bisericii. Ce poate stinge un conflict inflamat de ego-centrare, decât o atitudine centrată pe binele semenului?

Abia în versetul 3, Apostolul subliniază modul în care s-a prezentat în mijlocul lor. Retorica sofiștilor din Corint, putea fi ocultată cu succes de strălucirea retoricii exemplare a lui Pavel (Thiselton, 2006), o retorică educată și alimentată de filosofia epică promovată de școala filosofică de la Tars, așa cum, de altfel, procedează la Atena, când citează din Aratus și Cleantes, filosofi epici eleni. Într-un astfel de caz, corintenii s-ar fi putut lăuda (vezi 1:29), în fața oamenilor, zicând „haideți la noi să vedeți ce pastor cu studii și retorică avem, poate rivaliza cu oricare dintre ai voștri”, sau s-ar fi putut lăuda în fața lui Dumnezeu zicând „Doamne, ce deștept este apostolul nostru!”.  Dar, în acest caz, propovăduirea ar fi fost lipsită de conținutul real, de viața trăită pentru binele etern al semenului.

Pavel subliniază că a venit la ei „slab și plin de cutremur”. Thiselton trece în revistă trei lucruri la care s-ar fi putut referi prin această sintagmă: slab și plin de cutremur în sensul că Pavel era conștient că stă în fața lui Dumnezeu, al doilea sens ar fi cel în care este slab deoarece nu are la îndemână tehnici retorice și texte oratorice bine construite care i-ar fi putut da siguranță și încredere în sine atât de necesare în actul oratoric, în al treilea rând putând însemna faptul că Pavel a venit cu o atitudine care contrasta cu prestanța sofistă și arogantă a unui retor capabil și pregătit să impresioneze și capteze atenția audienței (Thiselton, 2000).

Pe lângă genul atitudinii sale, Pavel evocă și forma învățăturii oferite. Thiselton redă perspectiva lui Bullmore și Winter asupra versetului 4, care consideră că în acest verset Pavel se distanțează de retorica și oratoria apreciată și urmărită de corinteni (Thiselton, 2000). Puterea lui Pavel nu se extrage din forme și tehnici retorice, ci din dovezile date de Duhul și de puterea care vine de la El (1:4). Prin aceasta „Pavel își dorește să lase adevărul să vorbească pentru sine, nu să manipuleze retoric pentru a legăna audiența prin apelul la opinii. Aristotel evidențiază acest contrast în cele trei cărți ale sale în Despre Retorică și Teme”(Thiselton, 2000, p. 219). Însă adevărul era instrumentat de Duhul Sfânt. Pavel decide să „lase adevărul să vorbească pentru sine, încrezător în puterea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu de a aduce acest adevăr în forul interior al inimilor, minților și a voințelor ascultătorilor” (Thiselton, 2000, p. 220).

Deși Origen și Crisostom consideră ca puterea Duhului constă în semnele și minunile care au însoțit mesajul lui Pavel, contextul imediat și cel larg al epistolei, cât și al celei de-a doua, evocă faptul că Pavel nu a fost tratat în mod excepțional de corinteni (în 1:12, Pavel denotă că nu toți corintenii erau de parte lui, unii erau cu Apolo, iar alții cu Chifa, în 4:9 se pare că Pavel a fost numit „nebun” cu îngâmfare, în 9:6-14, Pavel indică faptul că nu era ajutat financiar sau material de corinteni, iar în A Doua Epistolă Către Corinteni, Pavel simte nevoia să răspundă mai multor critici aduse împotriva sa) și totuși Apostolul, adoptând paradigma viețuirii cruciforme, și-a călcat pe eu, căutând binele fraților din adunarea creștină din Corint. Or această putere, puterea de face bine celui ce acționează cu maliție și năduf este în sine o minune și o certificare dată de Duhului Sfânt mesajului creștin autentic și, desigur, un mod de atestare a faptului că modelul lui Hristos este transferabil, iar inima omului, în consecință, poate fi transformată radical atât în beneficiul etern a celui care se bucură de acest miracol, cât și pentru binele semenilor săi.

Numai răspunzând cu bine, la răul făcut se poate stinge conflictul dintre oameni și se pot evita certurile atât de nocive și endemice. Iată că „slăbiciunea” de a te axa pe binele altora, uneori în detrimentul binelui propriu, este mai eficientă în privința aglutinării relațiilor sau a redresării lor, decât înțelepciunea egolatră a lumii. Pavel are dreptate, așadar, Dumnezeu dovedește ineficientă în plan relațional și sufletesc înțelepciunea lumii acesteia (1:20) și promovează în cadrul comunității creștine corintiene „nebunia” de a trăi pentru alții.

Prin urmare, Pavel remarcă faptul că maniera în care s-a prezentat în Corint a avut țelul de ridica ancora bisericii din apele tulburi ale înțelepciunii egolatre și de a re-ancora biserica în puterea lui Dumnezeu: „pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (2:5). Desigur, atunci când faci binele în schimbul răului, în mod asimetric, evident, nu îți rămâne decât credința în puterea lui Dumnezeu care îți va face dreptate și apăra pricina. În fapt, tocmai această asumare a „nebuniei” este o dovadă că în tine operează o putere divină transcendentală, o putere pentru care Pavel a avut grija de a nu-i disimula nici eficiența, nici gloria reală.   

 

 

            Bibliografie:

Biblia, în traducerea D. Cornilescu.

Thiselton, Anthony C. (2000). The First Epistle to the Corinthians, A Commentary on the Greek Text. Michigan: Grand Rapids/Cambridge: Williams B. Eerdmans Publishing Company.  

 Thiselton, Anthony C. (2006). First Chorintians, A Shorter Exegetical and Pastoral Commentary. Michigan: Grand Rapids/Cambridge: Williams B. Eerdmans Publishing Company.