Phone by Sl Wong, from Pexels

Introducere: Vom aborda textul din perspectiva relațiilor dintre subiectul biblic și predicatul biblic, remarcând și excursurile biblice pe care autorul se simte obligat, din rațiuni retorice, să le înscrie în planul narativ. Semiotica integrativă, ca tehnică hermeneutică, presupune atât remarcarea relației dintre semne (cuvinte), cât și relația dintre lector ca hermeneut al sensului și semne sintactice și semantice ale textului. Lectorul urmărind în baza unei epistemologii a iubirii să observe relația dintre sensul textul și sensul existențial uman general, în speță, între telos-ul textual și viața din abundență umană, care configurează telos-ul uman.

Protagonistul principal al narațiunii este împăratul Belșațar (a se face diferența între Belșațar – numele reprezentantului monarhic – și Beltșațar, cu „t”, care este numele babilonian al lui Daniel, vezi 1:7, 5:12).

Belșațar, conform lui Goldingay, este fiul ultimului împărat caldeean, Nabonidus, a cărui domnie a început în 539 î. Hr (Goldingay, 2009, p. 658). Din motive de politică internă, dar, remarcă Goldingay în mod expres, din pricina iminenței apropierii forțelor armate medo-persane, Nabonidus se retrage într-una din provinciile imperiului și îl lasă în administrarea imperiului pe fiul său Belșațar, fapt pentru care acesta din urmă a îndeplinit doar „funcția de împărat, deși nu a fost numit ca atare și nici nu a jucat rolul de împărat în cadrul ceremoniilor Noului An” (Goldingay, 2009, p. 658).

Motivul pentru care Nabonidul nu l-a investit în mod oficial pe Belșațar ca împărat, spune Goldingay, se datorează tensiunilor dintre politic și religios, preotul cultului lui Marduc s-ar fi aflat într-un conflict religios cu Nabonidus, foarte probabil din rațiuni henoteiste, potrivit cărora Nabonidus ar fi favorizat un alt zeu în locul lui Marduc. Poziția neoficială a lui Belșațar în vârful ierarhiei, al doilea în imperiu (al treilea urma să devină Daniel, vezi 5:29) și retragerea necesară a lui Nabonidus, denotă vulnerabilitatea din ultima sută de metri din istorie a imperiului care, acum, avea picioare de fier - Nabonidus - amestecat cu lut - Belșațar.

            Surse extrabiblice care confirmă căderea imperiului, deși nu neapărat în circumstanțele evocate de profet, sunt următoarele: a) Cilindrul lui Cirus, b) Cronicile Babiloniene, c) relatările lui Berossus, d) scrierile lui Herodot și e) istorisirile lui Xenofon (Goldingay, 2009).         

            Textul capitolului 5 are două părți majore. Prima evocă personalitatea, caracterul și reacțiile lui Belșațar, iar cea de-a doua, pune în relief portretul și discursul lui Daniel, care egalează cantitativ partea de text rezervată lui Belșațar.

 

            Belșațar – portretul decadenței

Libația

            Belșațar, împăratul, a făcut un ospăț, abad lahem, (5:1), „a poruncit să aducă vasele – amar lehaitaia - . . . pe care le luase tatăl său . . . din templul de la Ierusalim (5:2), au băut din ele – istin hamara - . . . și au lăudat pe dumnezeii de aur  - vesabahu leelahi - . . . (5:4).  Aceste predicate biblice indică participarea activă a lui Belșațar la ceremonia oficială. Ele indică trei lucruri: 1. organizare administrativă a unei adunări magnifice marcată de faptul participării unui număr de o mie de lideri politici aflați în anturajul monarhului. 2. Consumul de vin. 3. Libația în cinstea zeilor: „au băut vin și au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă și de fier, de lemn și de piatră” (5:4). Prin faptul că organizarea unui summit de mari proporții și consumul de vin, acțiuni care conduc spre o un gest cu conotații religioase, se poate deduce caracterul politic și religios al întâlnirii.

Intuiția

            Deși întâlnirea este rezervată politicului, apexul întâlnirii este unul religios. Momentul culminant, libația, este întrerupt de un al fapt, tot de natură religioasă, transcedentală, dar neașteptată și intempestivă: „în clipa aceea s-au arătat degetele unei mâini de om” (5:5). Caracterul apariției degetelor este neoportun, fapt pentru care transpare în mod imediat intuiția împăratului care „a văzut această bucată de mână care a scris . . . a îngălbenit . . . i s-au desfăcut încheieturile șoldurilor  și genunchii i s-au izbit unul de altul” (5:5,6). Apariția indubitabilă – împăratul a văzut vemeleca haze – și reacția terifiată a lui Belșațar – meleca zinohi senohi – confirmă o intuiție a damnării transmisă prin scris și criptată în conținutul misterios al acestuia. Avem, așadar, în acest moment, o manifestare spirituală inefabilă și ostilă față de o practică cu conotații spirituale ca cea a ridicării paharelor în cinstea zeilor. O luptă spirituală desfășurată amplu în ordinea concretă a festivității de la palat.  Însă rămân o serie de necunoscute: cum se poate citi și care este semnificația? Aceste lucruri, deducem noi, l-au determinat pe Belșațar să pretindă intrarea în acțiune a trei categorii de specialiști în fizică și metafizică deopotrivă: „împăratul a strigat  - kare malaca bahail – să i se aducă cititorii în stele, caldeenii și ghicitorii” (5:6).

Recompensa

Motivarea acestor experți, spre deosebire de Nebucadnețar care i-a pus în mișcare prin amenințarea pedepsei (2:12), este realizată prin promisiunea recompensei. Să se fi datorat acest fapt unei politici noi, temperate de convulsile intestine politice și religioase recente sau pur și simplul circumstanței că Belșațar nu dispunea de toată autoritatea de care se bucura un împărat recunoscut, nu știm. Poate și una și alta. Ceea ce ne spune textul, însă, este valoarea recompensei, fapt care evidențiază faptul că Belșațar nu este dispus pentru un management care se impune prin forță, ci pentru o conducere politică animată de magnetism, atracție și farmec. Textul se abține de la explicitarea simbolisticii hainelor de purpură (în Luca 16:19, omul bogat se îmbrăca în porfiră/purpură) și a lănțișorului de aur (iar în Luca 15:22 fiul risipitor este întâmpinat cu haina cea mai bună și un inel de aur fapt care presupune recunoașterea unui statut și a unei identități).

Putem presupune că purpura însemna bogăția, lănțișorul care i se va pune la gât însemna recunoaștere, însă pe lângă acestea promisiunea împăratului făcea trimitere explicit la investirea persoanei capabile să citească și interpreteze textul de pe perete, în înalta poziție politică și militară, a treia în ordine ierarhică. Așadar, recompensa consta în bunăstare, recunoaștere publică și elevarea în cea mai înaltă poziție politică și militară posibilă. Din moment ce Belșațar este gată să plătească o atât de mare factură, însemnează că nevoia lui de a descifra mesajul care l-a dezipostaziat este la fel de mare. Belșațar denotă prin prețul pus pe masa festivalului că mesajul îi privește viața și că viața lui sta să se clatine iremediabil.    

Spaima

Înțelepții s-au resemnat în privința descifrării mesajului: „au intrat dar n-au putut nici să citească scrisoarea și nici s-o tâlcuiască împăratului” (5:8). Împăratul s-a manifestat involuntar printr-o spaimă de proporții – saghi mitbahal (5:9) – o schimbare tulburătoare a feței – veziohi sanein (5:9) – și s-a exprimat verbal, însă autorul nu redă conținutul acelor vorbe. Nu cunoaștem conținutul lor însă știm că ele a mobilizat-o pe împărăteasă, care se pare ca avea o cultură religioasă selectivă și cunoștințe detaliate despre Daniel, profetul lui Dumnezeu (5:10a). Spaima împăratului a dus la încremenirea liderilor invitați la ceremonie (5:9c). Regimul politic monarhic experimentează seismele la vârf, acelea sunt fatale. Atunci când vârful ierarhiei este amenințat, întregul edificiu social se clatină. Surprinzător este că nu același efect are spaima lui Belșațar asupra lui Daniel. El supraviețuiește. Care să fie secretul dăinuirii profetului?

 

 Daniel (Beltșațar) – portretul dăinuirii și conflictul paradigmelor

 

Conflictul subtil al perspectivelor etice

 „Împărăteasa a intrat în odaia ospățului, a luat cuvântul” adresând cuvinte antrenate de respect și compasiune. Aici autorul revelează cititorului conținutul lor. Prin urmare, acestea constituie un excurs de mare valoare pentru cititor. Cunoștințele în materie de religie și științe ale împărătesei, al cărei nume nu-l cunoaștem, au constituit sursa rezolvării crizei existențiale a împăratului și imperiului. Împărăteasa invocă o sumă de competențe pe care profetul Daniel le-a dovedit pe parcursul anilor și îi recomandă soțului ei, împăratul Belșațar, să apeleze la profet (5:10-12). Avem în prezentarea împărătesei unul dintre cele mai concise și bogate portretizări ale unui profet din întreaga biblie. Daniel este „un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinți” ruah elahin (5:11a), desigur această descriere trădează cultura politeistă a primei doamne din imperiu. „S-a găsit la el lumină, pricepere și o înțelepciune ca înțelepciunea dumnezeilor”nahâru vasecelatenu vehacama chehachemet elahin (5:11b), a fost investit să coordoneze academia experților în științe și religie (5:11c) deoarece s-a găsit la el un „duh înalt, știință și pricepere, putința să tâlcuiască visele să lămurească întrebările grele și să dezlege lucrurile încâlcite” (5:12). Acest portret în nouă puncte, l-a convins pe Belșatar să-l cheme pe Beltșațar (5:12) pentru a-i cere ajutorul, cu promisiunea înscăunării sale în cea de-a treia poziție din vârful piramidei imperiului și îmbrăcării sale în purpură și aur (5:16).

Subiectul biblic din 1:17, Daniel, și predicatul biblic „a răspuns îndată”, împreună cu aplecarea autorului asupra redării explicite a conținutului răspunsului profetului, conving cititorul de contrastul dintre valorile etice ale lui Belșațar, bogăție, prestigiu, demnitate publică extrem de înaltă, care în alte contexte s-au dovedit atât de atractive, și etica profetului care se dispensează public de toate acestea. De ce o face, nu știm cu precizie. Profetul nu se privează însă de rolul de citire și interpretare a mesajului scris de Dumnezeu „în fața sfeșnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc” (5:5). Daniel renunță la celebritate și bunăstare, dar nu cedează oportunității de a-și ajuta domnitorul aflat în ultimele sale ore de viață: „totuși, voi citi împăratului scrierea și i-o voi tâlcui” (5:17). Pentru Daniel este mai important să se facă util, decât să se facă bogat. Etica profetului este una a abundenței sufletești, nu una a retribuției simetrice de genul, dacă-mi dai, atunci îți dau și eu în schimb, dacă nu, atunci, nu.

Conflictul explicit al paradigmelor religioase

Daniel nu citește scrierea de pe perete fără un oportun preambul menit să contextualizeze scrierea misterioasei mâini care a tulburat veselia sărbătorii. În această introducere Daniel îl pune în prim plan pe Dumnezeu, nu pe dumnezei, Elaha fiind substantiv masculin singular. Așadar, avem aici, foarte probabil, un discurs elaborat din perspectivă monoteistă. Această teză mai este susținută de următoarele elemente de text: Numele lui Dumnezeu Elaha este însoțit de apelativul Ilaah, adică Cel Preaînalt, din versetele 5:18, 21. Ilaah desemnând atributele absolute ale lui Dumnezeu, el fiind absolutul care nu poate fi nici egalat, nici depășit. Termenii lui Anselm de Canterbury pot reda noțiunea aceasta: cel decât care nimic mai mare nu poate fi conceput. De asemenea, Dumnezeu, la care face profetul referire, nu este un zeu local, că dacă ar fi așa, atunci El ar avea competențe restrânse la regiunea Israel, pe când Dumnezeul lui Daniel, conform versetului 23, din același capitol, are potențe absolute și în Babilon „în mâna căruia este suflarea ta și toate căile tale” (5:23). Totodată, Mare Semeia, numele „Domnul cerurilor”, din nou, un substantiv masculin la singular, indică subtraturi teologice monoteiste. Versetul 21, din același capitol, expune suveranitatea Dumnezeului Celui Preaînalt, la fel, un substantiv singular masculin: „Dumnezeu cel preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și că o dă cui vrea”. Iar acest Dumnezeu nu admite nici glisarea duplicitară între devoțiunea față de El și cea față de zeități, și nici adeziunea la credințele „zeilor de aur, de argint, de aramă și de fier, de lemn și de piatră”. Nu este de neglijat detaliul că tocmai la momentul închinării paharelor sacre ale Templului din Ierusalim în cinstea zeilor – în ora aceea, be seătah - a apărut mâna care a scris un mesaj în lumina sfeșnicului din palat (vezi 5:5). Este clar că Dumnezeu, în viziunea autorului, cântărește cu aceeași măsură faptele oamenilor, atât cele ale lui Israel, care din pricina duplicității a devenit robul Babilonului, cât și cele ale lui Belșațar și ale imperiului aflat acum pe panta prăbușirii sale istorice.        

Teologia profetului reliefează un singur Dumnezeu care este absolut, suveran, universal și drept.

Ceea ce generează, în interpretarea lui Daniel, textul damnării lui Belșațar, este aroganța lui de a nu se fi smerit, asemeni tânărului Nebucadnețar, și, totodată, de a se fi înălțat ostentativ împotriva Domnului cerurilor prin utilizarea pentru libația festivalului a vaselor sacre destinate în exclusivitate templului de la Ierusalim: „n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta și toate căile tale!” (5:23).

Preambulul profetului nu lasă loc scuzelor de niciun fel. Belșațar a avut precedentul smeririi. Nebucadnețar, primise de la Dumnezeul Cel Preaînalt împărăția în toată grandoarea ei. Măreția acestui imperiu, arată profetul, au indus popoarelor și oamenilor de toate limbile – desigur că aici se regăsesc și evreii - spaima și supunerea (5:19). El a făcut abstracție de Dumnezeu și din vârful cel mai mare ale devenirii sale umane s-a prăbușit în urma unei boli psihice. Însă într-un moment fericit de luciditate „a recunoscut că Dumnezeul cel preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor . . . „ (5:21). Or faptul acesta ar fi trebuit să atragă atenția tuturor succesorilor împăratului de aur. Belșațar nu fusese în necunoștință de religia evreilor din moment ce a pretins includerea sfintelor potire în ceremonia politeistă a festivalului de An Nou, prin urmare se afla flagrant în culpa de a se fi împotrivit ostentativ singurului Dumnezeu. Însă, Dumnezeu intervine.

Ceea ce face uluitor de unică profeția lui Daniel în cadrul general al Vechiului Testament, unde suntem obișnuiți să-i vedem pe oameni tunând și fulgerând în numele religiei, este faptul că în competiția dintre paradigmele religioase, omul lui Dumnezeu nu contribuie prin agresivitate și mașinării politice de prost gust la apologia propriilor lui valori religioase, ci prin credință și ascultare de Dumnezeu. Între aceste coordonate morale și spirituale se manifestă Dumnezeu. Cuptorul de foc și proximitatea sfeșnicului, apariția îngerului sau a unei porțiuni de mână, sunt circumstanțele predilecte ale lui Dumnezeu, în cartea „Daniel”, prin care El se impune și rezolvă problemele morale decadente și excesele virulente ale viciului, aroganței și necredinței. Acestea sunt cauzele pentru care „a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea ceasta” (5:24).          

            Conflictul destinelor umane

Ceea ce-l surprinde în mod nefericit pe Belșațar, în speță, scrierea de pe zid, îi și creează oportunitatea lui Daniel de a se remarca, desigur împotriva voinței lui, atât ca interpret calificat al mesajului criptic divin, cât și ca potențial membru al înaltei ierarhii imperiale. Mene, techel, upfarsin, putând fi traduse literal prin o mină, o unitate de măsură care este echivalentul a 60 de șecheli, despre care aflăm și în 1 Împ. 10:17, Ezra 2:69, Neemia 7:71, 72, techel fiind corespondentul lingvistic aramaic al șechelului, iar parsin însemnând parte (Baldwin, 2009, p. 292-293). Aceste trei substantive reprezintă unități de măsură. Baldwin ne asigură că o traducere corectă, în limbajul nostru, nu ne-ar fi de prisos: „o tonă, o sută și un sfert” (Baldwin, 2009, p. 293). Deși cititorul de astăzi are textul în aramaică și ebraică, și nu-i este dificilă citirea, interpretarea termenilor ar rămâne o chestiune greu de rezolvat chiar și acum, dacă nu am avea aportul lui Daniel. Termenului mene/mină, Daniel îi dă semnificația de numărat, de contabilizat, deoarece de la zeci și apoi sute de kilograme însumate cu responsabilitate ajungem la noțiunea de o tonă. Pentru techel, profetul are însemnătatea de a fi cântărit. Șechelul sau techelul este o unitate de măsură inferioară minei. Iar pentru parsin, „u” de la ufarsin este conjuncția „și”, Daniel, denotă împărțirea. Așadar, textul transmite ideea că ceva, în cazul nostru, persoana/imperiul lui Belșațar, este numărată, cântărită și împărțită. Goldingay consideră că acești termeni „sugerează trei moment în care Dumnezeu se ocupă de el ca împărat, momentul trecut în care a fost pus [în această poziție, n.trad.], momentul prezent în care El îi evaluează performanța și momentul viitor când El îi va destrăma dinastia datorată căderilor sale” (Goldingay, 2009, p. 694-695).

            Interpretarea lui Daniel se dovedește credibilă, Belșatar se ține de cuvânt și poruncește investirea profetului în poziția de înalt demnitar imperial, însă în aceeași noapte are loc împlinirea scrierii misterioase, și Belșațar este omorât (5:30). În final, Daniel – Beltșațar – supraviețuiește încă unui regim politic, și odată cu el integritatea morală, întemeierea teologică și discernământul religios, iar Belșațar moare, și moare odată cu el pretenția că se poate trăi pe seama viciilor, a nechibzuinței teologice și a lipsei de discernământ religios. Pluralismul religios este acuzat de subtextul acestei narațiuni, în timp ce teologia unicului Dumnezeu este valorizată ca atare și promovată cu penetranță.

 

 

 

 

 

 

Bibliografie:

1.     Goldingay, John E. (2009). Daniel. Word Biblical Commentary. Volume 30. General Editors: Bruce M. Metzger, David A. Hubbard, Glenn W. Barker. Zondervan. Electronic Edition.

2.     Baldwin, Joyce. (2009). Daniel, An Introduction and Commentary. Tyndale Old Testament Commentaries. Volume 23. General Editor: Donald J. Wiseman. England, Nottingham:  First Published 1978.

3.     Bible Hub. (2004-2023). https://biblehub.com.

4.     Biblia, traducerea Cornilescu.