Photo by Levent Tatli, from Pexels

Domnul Isus a blestemat smochinul in pofida faptului că nu era sezonul roadelor. De ce a făcut-o, oare? Abia omul este capabil să „rodească” cu regularitate. Să fie, prin urmare, o metaforă la mijloc? Este posibil ca smochinul să ia locul omului în această împrejurare, iar acțiunea lui Isus să fie o manieră prin care Învățătorul să sedimenteze un mesaj despre om și umanitate? 

            În Biblie a mai fost instrumentată analogia om-pom astfel: în cartea „Judecători”, Iotam ne lasă moștenire una dintre cele mai vechi lecții de științe politice și sociale când îl aseamănă Abimelec cu spinul neroditor (Jud. 9:7-15), În Psalmul 1, omul neprihănit este asemănat cu un pom „aflat lângă un izvor de apă”, prorocul Ieremia folosește aceeași ilustrație (Ieremia 17:8), în cartea Daniel, împăratul Nebucadnețar este reprezentat de un copac „mare și puternic” (Daniel 4:11-20), în Noul Testament, Ioan Botezătorul le transmite ascultătorilor ideea iminenței judecății divine spunând „iată că securea a și fost înfiptă la rădăcina pomilor” (Matei 3:10), Domnul Isus le dă ucenicilor pilda smochinului neroditor care nu-și mai justifică existența, fapt pentru care proprietarul se gândește să-l taie (Luca 13:6-9), În Predica de pe Munte Isus afirmă că prorocii pot fi certificați, ca atare, „după roadele lor” (Matei 7:16),  în Luca 23:31, Isus se consideră copacul verde care trece prin furia dreptății divine, iar în Isaia 53, Mesia este „un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat” (Isaia 53:2), Iuda avertizează credincioșii cu privire la ivirea învățătorilor falși numindu-i „pomi tomnatici fără rod, de două ori morți, dezrădăcinați” (Iuda 1:12), Iacov în capitolul trei face o analogie între omul credincios și pomul care nu poate rodi altfel decât îi este natura. Avem așadar multe texte care confirmă analogia dintre om și pom în Biblie.

            Să joace aici smochinul de la marginea drumului rolul omului blestemat pentru lipsa roadelor sale? Desigur textul se termină cu o reflectare asupra credinței, însă textele biblice menționate compun o importantă metanarațiune cu iz soteriologic: omul este pomul neroditor, care are un Proprietar, iar vierul se opune debitării lui, în speranța că acțiunile exprese întreprinse pentru rodirea lui  - săpatul de jur împrejur și îngrășământul de la rădăcină - vor avea efectul scontat. Vierul este lăstarul din Isaia, care devine Copacul Verde din Luca 23, tăiat în locul oamenilor/pomilor sterpi care primesc harul anulării pedepsei și șansa unei vieți roditoare. Vierul devin pom, așa cum Creatorul devine om pentru a duce la bun sfârșit proiectul divin al salvării umanității de la sterila alienare de cer.

            Acțiunea transfigurării viticultorului în pom, și debitarea lui, în consecința planului divin, nu este numai expresia dramatică a harului care suspendă pedeapsa, ci și a harului care garantează rodirea.

            Despre rodirea asigurată de săpătura atentă și îngrășământul rațional, Inayat Khan, un mistic modern, zicea astfel: „i-am cerut lui Dumnezeu sa-mi dea înțelepciune, și mi-a dat probleme pe care să le rezolv . . . .”

            Sapa de la rădăcina nu este zadarnică. Un costum nu poate fi croit dacă foarfeca nu taie adânc în țesătură, iar acul nu străpunge până dincolo textura groasă a stofei de lână. Tot astfel, noi nu ne maturizăm suficient dacă împrejurările vieții nu ne strivesc dramatic așteptările și dacă durerile nu lasă uneori urme.

Mi-am dorit dragostea, și Dumnezeu mi-a dat oameni dificili cărora să le fac bine,

mi-am dorit fericire, și Dumnezeu mi-a dat obstacole pe care să le depășesc,

mi-am dorit pace, și Dumnezeu mi-a aprins conflicte pe care să le sting,

mi-am dorit îndelungă răbdare, și Dumnezeu mi-a dat provocări la care să rezist,

mi-am dorit bunătatea, și Dumnezeu mi-a adus înainte oameni năpăstuiți pe care să-i susțin,

mi-am dorit facerea de bine, și Dumnezeu mi-a adus înainte oameni încercați pe care să-i îngrijesc,

mi-am dorit credincioșia, și Dumnezeu a îngăduit distrageri pe care să le înving,

mi-am dorit blândețea, și Dumnezeu m-a pus în fața iritărilor pentru a nu reacționa,

mi-am dorit înfrânarea poftelor, și Dumnezeu a îngăduit tentații cărora să nu le dau curs.  

Niciuna din experiențele grele ale vieții nu au fost lipsite de puterea de a ne înțelepții. Ceea ce nu ne-a frânt iremediabil, ne-a sporit înțelepciunea.  Iar înțelept este să nu trăim fără să rodim, fără să iubim, fără să iertăm și fără să manifestăm bunătate, așa cum aceasta ne-a fost arătată și nouă, din plin, de Hristos.