Photo by Julius Silver, from Pexels

Teologia ortodoxă modernă pivotează dogmatic în jurul unui compendiu emblematic pentru creștinismul răsăritean, numit Filocalia. Acesta a marcat, arată Andrew Louth, „un punct de cotitură în istoria teologiei ortodoxe” (Louth, 2015). Este vorba de „o antologie – exact aceasta este accepțiunea titlului grec, Filokalia – de texte mistice și ascetice bizantine, de la cel de-al patrulea și cincilea secol, până la cel de-al paisprezecelea: o colecție de texte diverse [care au fost concepute, n. trad.] pe o perioadă de un mileniu” (Louth, 2015, p. 28). Inițiativa și elaborarea Filocaliei se datorează unor călugări care au aparținut comunității religioase a Muntelui Atos, mai precis Sfântului Macarie, episcop al Corintului, și Sfântului Nicodim al Sfântului Munte (Louth, 2015). Filocalia a fost publicată abia în 1782 (Louth, 2015) devenit un moment unic de redeșteptare tradiționalistă a creștinismului ortodox.

            Una din contribuțiile semnificative ale Filocaliei rezidă în reorientarea viguroasă a teologiei ortodoxe dinspre tendința acesteia de a se exprima în categoriile teologiei vestice, cum este cazul teologiei cu accente calvine ale lui Ciril Loukaris, către teologia patristică (Louth, 2015). Un al doilea aport al acestei lucrări constă în efectul ei formativ din punct de vedere spiritual: „Aceasta implică o abordare a teologiei, nu ca un set de doctrine, așa cum au fost acestea fixate în credeuri și concilii, ci o abordare a cunoașterii de Dumnezeu în care intelectul este pregătit pentru unirea cu Dumnezeu prin purificare, iluminare și perfecționare” (Louth, 2015, 33). Perfecționare, aici, având sensul de îndumnezeire.

            Vladimir Soloviov, 1853-1900, a fost un intelectual de primă mărime din spațiul cultural rusesc. El s-a opus impetuos oricăror tendințe de occidentalizare a culturii și teologiei ortodoxe rusești fiind profund influențat de monasticismul bisericii ortodoxe ruse a secolului XIX, așa cum, de altfel, ilustrează Dostoevsky, prieten al lui Soloviov, prin personajele sale din Frații Karamazov, Alexei și Ivan, despre care se crede că l-au avut ca sursă de inspirație tocmai pe Soloviov (Louth, 2015). Dintre lucrările sale teologice reprezentative, din anii 80, amintim Istoria și Viitorul Teocrației și Rusia și Biserica Universală (Louth, 2015). Iar din cele de la finele de secol XIX, remaracbile sunt Justificarea Binelui și Trei Dialoguri despre Război, Progres și Sfârșitul Istoriei(Louth, 2015).        

            O figură de proră a teologiei ortodoxe de la începutul secolului XX a fost Pavel Florenski, 1882 – 1934. Acest teolog, filosof, matematician, estet, istoric, poliglot și autor prolific, spre deosebire de Soloviev care a apărat teologia ortodoxă de occidentalizare, a intrat cu tot instrumentarul său filosofic și științific în dialog cu gândirea și cultura vestică, tocmai pentru a evidenția diferențele specifice dintre Est și Vest și pentru a îngroșa mai pregnant cadrul gândirii teologice ortodoxe (Louth, 2015).  Dintre lucrările lui le amintim pe următoarele: Pilonii și Temelia Adevărului, Despre Cotiturile Gîndirii. Florenski s-a preocupat de rezolvarea antinomiilor lui Kant. Dacă pentru Kant acestea au constituit piedici în calea rațiunii, Florenski le-a considerat o trambulină a rațiunii, în cazul în care admitem că adevărul poate fi descoperit numai dacă dăm curs vieții spirituale (Louth, 2015).

            Teologul rus interesat de natura teologiei a fost Serghei Bulgakov, 1971-1944, un teolog, preot, filosof și economist rus. Spre deosebire de primii teologi, Bulgakov a emigrat la Paris, unde s-a impus ca unul dintre teologii ortodocși reprezentativi. Bulgakov a intrat în dialog deschis cu teologii și intelectualitatea din vest cu scopul declarat de a le face cunoscută viziunea teologică a ortodoxismului rus (Louth, 2015). Printre lucrările lui importante se remarcă trilogia Despre Divinoumanitate (Louth, 2015). Având rezerve față de abordarea de tradiție catehetică a teologiei, care pornea de la teologia lui Dumnezeu, Trinitate, mergând ulterior la creație, cădere, prin Cristologie, răscumpărare, pentru a finaliza cu teologia despre biserică, sacramente și escatologie, Bulgakov, susținând că dogmatica nu este un sistem filosofic suspendat deasupra pulsului cotidian al comunității creștine, și fiindcă „dogma este înrădăcinată în rugăciunea bisericii”, subliniază Louth, este important ca dogmatica să fie legată de rugăciune și să fie privită, atât sub aspectul ei personal, cât și sub cel liturgic. Prin urmare Bulgakov propune o desfășurare a studiului dogmatic pornind de la teologia despre Fiul, la cea despre Duhul Sfânt și finalizând cu cea despre Biserică și Escatologie (Louth, 2015). El a acuzat uzitarea categoriilor teologice occidentale, însă remarcă și neajunsul instrumentării gândirii patristice sub aspectul că Sfinții Părinți au răspuns doar problemelor ridicate de timpul lor și în felul lor (Louth, 2015). Prin urmare, Bulgakov propune o formulare ecumenică a teologiei ortodoxe - măcar că, așa cum remarcă Louth, el nu folosește deloc acest termen – înțelegându-se prin acesta disponibilitatea de a învăța de la gânditorii catolici și protestanți, fără însă a părăsi adevărul moștenit prin tradiție de la înaintași (Louth, 2015). Totuși radicalismul perspectivei sale a atras cu sine condamnarea din partea Sinodului Bisericiii, în anul 1930, și a Patriarhatului Moscovei (Louth, 2015, p. 160).  

            Nicolae Berdiaev, 1874-1948, a fost profund atașat de opera lui Dostoevski, considerat un profet al culturii și teologiei ruse, mai cu seamă în prima parte a anilor 1930, când „discursurile despre ortodoxie au fost, prin efectul lor, discursuri despre Dostoevski, care aproape că devenise un tată al Bisericii Ruse” (Louth, 2015, p. 131). Berdiaev, dintr-un tată rus și o mamă cu origini aristocrate franțuzești, a fost un scriitor prolific, care a sondat teme ca spiritualitatea, libertatea și realitatea, considerându-le „caracteristici ale persoanei” (Louth, 2015, p. 138). Berdiaev, primul teolog ortodox existențialist important, acuză obiectivitatea pentru motivul că  aceasta „este o înrobire a spiritului față de lucrurile externe: este un produs al perturbării, al dezbinării, înstrăinării și dușmăniei” (Berdiaev, apud Louth, 2015, pp. 136-137). Teologul „privilegiază existența în fața esenței” (Louth, 2015, p. 137) fapt care coincide cu experiența inefabiliă specifică misticii ortodoxe. Obiectificarea fragmentează și exacerbează aspectul individualist al ființei, fapt pentru care „societatea modernă urbană a redus umanitatea la indivizi, definiți prin serviciul lor, adresa lor, numărul cărții lor de identitate: indivizii reprezintă constituenții fragmentari ai unei astfel de societăți, iar societatea însăși nu este nimic mai mult decât un agregat al acestor fragmente” (Louth, 2015, p. 139). În contrast cu individualitatea cultivată de orașul modern „Societatea organică a trecutului, în special cea de la sat, asigură persoanelor posibilitatea de a deveni ele însele, prin intermediul relației pe care o cultivă cu alte persoane” (Louth, 2015, p. 139).

            Georges Florovsky, 1893-1979, a fost unul dintre cei mai influenți teologi ortodocși ai secolului XX. Louth confirmă acest fapt spunând că atunci: „Când fr. Georges Florovski a murit în 11 August 1979, el a fost probabil cel mai faimos teolog ortodox din lume” (Louth, 2015, p. 157). Rowan Williams, ex-arhiepiscopul Bisericii Anglicane din Marea Britanie, l-a numit „marele bătrân” al teologiei ortodoxe (Louth, 2015, p. 157). Ca istoric și filosof, Florovski a scris o lucrare nuanțată și cutezătoare totodată sub aspectul modului în care a fost receptată, intitulată Căile Teologiei Ruse, traductibilă mai degrabă, remarcă Louth, prin Diferite Genuri de Teologie Rusă, Berdiaev crede că o mai adecvată înțelegerea a titlului ar fi Fantezii ale Teologiei Rusești(Louth, 2015, p. 163), în care pune în prim plan o istorie a teologiilor considerate inadecvate, dacă le raportăm la patristică și Scriptură. Louth precizează că motto-ul cărții este Psalmul 1:6, „Căci Domnul cunoaște calea celor neprihăniți, dar calea păcătoșilor duce la pieire”, ceea ce ar fi un indiciu, remarcă autorul, că Florovski vedea teologia rusă ca fiind o „aspirație a «căii celor păcătoși»” (Louth, 2015, 163). O teologie eliberată de erorile slavofililor și de geniul lui Soloviov, și încadrată pe „calea celor neprihăniți” ar presupune recuperarea stilului și a metodei patristice (Louth, 2015, p. 164). Dar ca să aibă loc această prefacere profundă, atunci gândirea teologică rusă ar trebui să reviziteze rigoarea școlii creștine elenistice (Louth, 2015, p. 164). Mimetizarea gândirii sfinților părinți trebuie substituită cu gândirea lor genuină, adică redobândirea fronemeipatristice (Louth, 2015, p. 165). Teologia rusă, așadar, ajunsese în viziunea teologului, în pseudomorfoză – un termen preluat din analiza declinului Vestului făcută de Oswald Spengler – și în „captivitatea Babilonului”, un concept uzitat de Luther (Louth, 2015, p. 167). Una din culpele teologiei de la răsărit este faptul că aceasta a consumat cu nesaț și fără discernământ din apele idealismului german modelat de Hegel și Schelling, iar Soloviov s-a alimentat și a facilitat altora reflexele și conținutul ezoterismul vestic cu rădăcini în Boehme și Swedenborg, care într-un final au dat naștere sofiologiei, în locul teologiei autentice (Louth, 2015, p. 168). Din lucrările semnificative ale lui Florovski se numără și Lecturile de la Paris, grupate ulterior în patru volume în care re-sondează teologia Părinților Biserici făcând trimitere consistentă la aceștia (Louth, 2015). Dintre temele importante ale lui Florovski, subliniază Louth, sunt teologia persoanei, creația din nimic, autoritatea canonică a Părinților Bisericii, autoritatea Scripturii în tradiția Bisericii și centralitatea lui Hristos, cu accentul asupra faptului că sinteza neo-patristică pe care o propune el este profund Hristo-centrică (Louth, 2015).

            În 1944, pe linia teologică trasată de Florovski se înscrie Vladimir Lossky, 1903-1958, cu lucrarea intitulată Essai sur la théologie mystique de l’Église d’Orient, cunoscută la noi ca Teologia Mistică a Bisericii Răsăritene. În această lucrare Lossky readuce teologia ortodoxă în matca tradiției Părinților Bisericii (Louth, 2015). Alături de el, observă Louth, se remarcă teoloaga Myrrha Lot-Borodine, născută în St. Petersburg, dar stabilită la Paris, 1882-1954, care a profilat teologia Părinților nu doar ca pe o sursă de cunoaștere,  ci ca pe un mijloc unic de spiritualitate (Louth, 2015). Urmându-l pe Eckhart, Lossky pornește de la premisa că Dumnezeu este Deus Absconditus, și că apropiera de El se poate face numai prin „experimentarea personală a misterelor divine” (Losky apud Louth, 2015, p. 196). Misterele însemnând aici sacramentele Bisericii și adevărul despre Dumnezeu (Louth, 2015). Năzuința supremă a demersului spiritual rezidă în „experimentarea unirii cu Dumnezeu în Hristos” trăită profund în aula tainică a inimii (Louth, 2015, p. 198). Unirea cu Dumnezeu fiind urmărită și realizată în termenii calcedonieni, potrivit cărora Hristos este „homoousios hēmin, consubstanțial cu noi, exact așa cum El este homoousios toi patri, consubstanțial cu Tatăl” (Louth, 2015, p. 198). Spre deosebire de misticismul occidental, misticismul lui Lossky este, pe de-o parte, întemeiat pe adevărul canonic al bisericii, iar pe de altă parte, acesta nu este individualistic, ci se dezvoltă pe temelia „comunității eucharistice” (Louth, 2015, p. 198). În același spirit cu Părinții Bisericii, Lossky remarcă faptul că Dumnezeu este „în întuneric, noi nu-l mai putem vedea; ceea ce este revelat se află dincolo de înțelegerea conceptuală” explică Louth (Louth, 2015, p. 199). Pentru a desemna această experiență lăuntrică a lui Dumnezeu, Lossky împrumută de la Dionisie Areopagitul distincția dintre teologia katafatică și cea apofatică, dintre teologia afirmării și teologia formulată prin negare (Louth, 2015). Teologia apofatică neagă exprimarea precisă a naturii și ființei lui Dumnezeu, aceasta este mai degrabă un demers spiritual de tatonare, decât unul de orientare certă cu rezultate sigure. Revelația însăși este marcată de zone de vaguitate nedecriptabilă care pretinde din partea lectorului sensibilitate și rugăciune. Louth observă că „Dacă este să înțelegem ceea ce este revelat, atunci trebuie să fim receptivi la marginea tăcerii care o înconjoară” (Louth, 2015, p. 201). „Noțiunea apofaticului pătrunde întreaga teologie a lui Lossky” (Louth, 2015, 202).

            Dumitru Stăniloaie, 1903-1993, și Justin Popovic, 1894-1979, au întregit panorama teologiei răsăritene, primul servind cu prioritate și în mod abundent Biserica Ortodoxă Română, iar cel de-al doilea Biserica Sârbă. Stăniloaie s-a născut în Vlădeni, județul Brașov, o localitate cu protestanți și greco-catolici, pe lângă Biserica Ortodoxă, majoritară. După studiile liceale de la Brașov a urmat studii de teologie la Cernăuți, București, Sibiu, apoi Atena, unde și-a obținut doctoratul în teologie, după care și-a continuat studiile la Munchen, Berlin, Paris și Belgrad (Louth, 2015). Stăniloaie a fost un autor prolific, dacă luăm în considerare doar articolele sale, acestea depășesc numărul de 600, dar printre cele mai importante lucrări ale lui este Teologia Dogmatică Ortodoxă, publicată în 1978 (Louth, 2015), iar una dintre traducerile sale de marcă este Filocalia. Stăniloaie a obiectat asupra distincției riguroase dintre cer și pământ, argumentând pentru întrepătrunderea celor două realități, a conectat teologia creației cu îndumnezeirea, adoptă teologia apofatică, și este fidel scrierilor Părinților Bisericii, se opune teologiei raționaliste, vizibilul și nevizibilul se întrepătrund în perimetrul simbolico-mistic al sacramentelor așa cum se întrepătrund în ființa tainică a lui Hristos, unde Creatorul se află în unitate inefabilă dar intimă cu creatura, și în Biserică unde este experimentată în sensul cel mai profund unitatea dintre Spirit și Trup (Louth, 2015). Teologul sârb Popovic, dată fiind naționalitatea căreia îi aparține, consimte valoarea slavofilismului, însă un slavofilism ne-detașat de teologia Sfântului Iustin, și se remarcă prin elaborarea unei epistemologii ascetice, în conformitate cu care sunt distinse trei niveluri de cunoaștere: Sfântul Iustin deosebește la Sfântul Isaac trei grade de cunoaștere: prima este privitoare la simțuri, a doua este un produs al unirii dintre trup și suflet prin intermediul virtuților, iar a treia este cea a desăvârșirii” (Louth, 2015, 288). Prima este cunoașterea Europeană, de la realism la idealism, și de la atomismul lui Democrit la relativismul lui Einstein, a doua este etică, iar a treia ține de contemplare și „este plină de dragoste și compasiune” (Louth, 2015, p. 289).

            Un alt teolog laic este Paul Evdokimov, 1901-1970, recăsătorit, cu o publicistică mai puțin prolifică, se impune în spațiul teologic ortodox prin conceptul de „monasticism interior” (Louth, 2015, p. 292). Acesta se întemeiază pe premisa că există un ateism latent în credincioșii obișnuiți, caracterizați de faptul că evită sau întârzie să dea curs convertirii inimii (Louth, 2015, p. 312). Alexei, din Frații Karamazov, a lui Dostoievski, este convins de Zossima să nu se ducă la mănăstire pentru că locul lui este în lume. Cele trei jurăminte monastice, sărăcia, castitatea și supunerea lui Dumnezeu, pot fi ținute nu numai în limitele unei mănăstiri, ci și în lume, atunci când se dă curs monasticismului interior (Louth, 2015, 315). Cea mai importantă lucrare a lui Evdokimov este Teologia Mistică a Bisericii Răsăritene. El reiterează apelul la Sfinții Părinți En avant vers les Pères de l’Église (Louth, 2015, p. 300). În concepția sa, îndumnezeirea presupune „o sinergie cu Dumnezeu” (Louth, 2015, p. 301). Concepția lui despre eclesiologie este rezumată de Louth în următoarele cuvinte: „Biserica este cu siguranță o instituție, o comunitate istorică în realitatea căreia se îndeplinește rolul de a fi o legătură «teandrică» [Dumnezeu-om], unind axa verticală, descinderea Duhului Sfânt asupra Bisericii, cu axa orizontală, realitatea bisericii în lume” (Louth, 2015, p. 304). Mariologia lui Evdokimov evocă faptul că Maria a dat naștere pe Fiul, fără un tată biologic, care din veșnicie a fost născut din Tată, fără mamă (Louth, 2015, p. 304). Iconografia este importantă pentru teolog, deoarece aceasta expune fața care are rolul de a-i transfigura pe cei care o privesc, apoi pentru că icoana mediază o experiență eclesială, și pentru că aceasta generează experiența apofazei, când în timpul rugăciunii atenția credinciosului este transferată dincolo de imagine (Louth, 2015, p. 319).

            John Meyendorff, 1926-1992, este o altă figură teologică de mare calibru spiritual și dogmatic. El s-a născut într-o suburbie a Parisului, a făcut studiile la Institute St-Serge din Paris și și-a obținut doctoratul în litere la Sorbona, în anul 1958, an în care a fost ordinat ca preot (Louth, 2015). Un an mai târziu a emigrat în Statele Unite, unde a predat teologia la Seminarul Ortodox St. Vladimir și, ulterior, la Crestwood, New York (Louth, 2015). Dintre lucrările lui teologice cele mai importante, constată Louth, sunt:  The Orthodox Church: Its Past and Its Role in the World Today, Le Christ dans la théologie byzantine, Byzantine Theology, Marriage – An Orthodox Perspective (Louth, 2015). Meyendorff a cercetat controversa dintre Barlaam și Palamas, despre care conchide că aceasta este antrenată de perspective de interpretare diferite a lucrării teologului numit Dionisie Areopagitul. Barlaam fusese creditat ca un teolog „platonist sau un platonist nominalist”, iar St. Grigore de Palamas ca un exponent al teologiei mistice răsăritene (Louth, 2015, p. 336). Aportul teologic al lui Mayendorff a fost imens, deși nu lipsit de critici, însă poziția sa teologică se circumscrie perspectivei că între teologia răsăriteană și cea vestică există o linie clară de demarcație. Louth reține faptul că impactul lui Meyendorff pentru cultura teologică consistă în dezvoltarea unei noi perspective asupra isihasmului – curent mistic din secolul al XIII-lea care urmărea unirea minții cu inima – și o reflecție particulară asupra teologiei lui Palamas (Louth, 2015).

            Alexander Schmemann, 1921-1983, a fost unul dintre cei mai populari teologi nord-americani. Fiul unei familii aristocrate, cu tradiții protestante, stabilită în Estonia, dar culturalizată în mediul ortodox rus, Schmemann s-a văzut în situația de a se muta împreună cu familia sa care a luat calea emigrării la Paris pe vremea când el avea șapte ani. După absolvirea liceului a făcut teologia la Institute St-Serge după care a emigrat în Statele Unite unde urma să petreacă jumătate din viață ocupând poziții academice, slujind ca preot și chiar contribuind la edificarea spirituală a poporului rus aflat sub comunism la acel moment, printr-o  activitate susținută de predicare la Radio Libery, care își transmitea programele pe cale undelor în Uniune Sovietică (Louth, 2015). Dar, așa cum menționează Louth, un lucru foarte important, Shmemann a reușit să obțină autocefalia Bisericii Ortodoxe din America. Contribuția sa pentru teologia ortodoxă contemporană constă într-o serie de lucrări teologice: The Historical Road of Eastern Orthodoxy, Introduction to Liturgical Theology, For the Life of the World, Great Lent: The Journey to Pascha, Of Water and the Spirit și The Eucharist. Schmemann a extras din istoria practicilor liturgice o structură fundamentală, numită ordo, derivată din patru straturi istorice, succesive, de experiență liturgică (Louth, 2015). Primul este stratul pre-constantinian, cu accentul pe ciclurile zilnice, cele săptămânale care culminau cu Eucharistul, și cele anuale care pivotau în jurul Paștelui (Louth, 2015). Al doilea stratum este cel al Bisericii Post-Constantiniene, care a importat cântarea, muzica liturgică, elementele dramatice ale ceremoniei sacre, zilele de post, cultul sfinților și venerarea relicvelor (Louth, 2015). Al treilea strat este cel monastic prin care liturghia se îmbogățește cu mai multe rugăciuni, citirea psaltirii și cu perioadele lungi de post (Louth, 2015). Și în final, stratul bizantin, în care se combină structurile monastice și cele ale catedralei. Schmemann a subliniat că liturghia bisericii începe de acasă, cu accentul pe cum pornim de acasă, și continuă desfășurarea ei comunională la biserică și cu Eucharistul (Louth, 2015).    

            Teologia laică se dezvoltă în modernitate cu o serie de teologi ca Philip Sherrard, Dimitris Koutroubis, Stelios Ramfos și Christos Yannaras. Acesta din urmă fiind mai cunoscut publicului românesc. Yannaras a avut de mult timp o rubrică politică săptămânală în ziarul Kathimerini apărând cu o anumită regularitate la dezbateri televizate pe teme politice, culturale sau economice (Louth, 2015). După ajungerea sa la Paris, Yannaras a sondat teologia și filosofia occidentală, l-a descoperit pe Sartre și l-a studiat pe Heidegger cu ajutorul căruia a înțeles polaritățile ca cea dintre Ortodoxie și Vest (Louth, 2015). Heidegger bătuse monedă pe ontoteologie, „un studiu, o înțelegere, a lui Dumnezeu (theos) gândit în termenii de ființă (rădăcina ont- este o formă a verbului a fi). Această teologie este incoerentă: ea nu prezinta ființa ca sursă a ființei” (Louth, 2015, p. 450). Tomas de Aquino încercase să rezolve această problemă prin intermediul analogiei, analogia entis. Heidegger a sesizat că nici măcar pe această cale incoerența în discuție nu se rezolvă, deoarece  Ultimul nu poate fi asociat cu ființa. Adică nu există ceva concret care să poată fi asociat cu ființa transcendentală, și invers. De aceea, „În cazul lui Heidegger, incoerența ontoteologiei duce inexorabil la ateism sau, mai dramatic, la doctrina «morții lui Dumnezeu» despre care Nietzsche a vorbit atât de elocvent în, de exemplu, Die fröhliche Wissenschaft (tradus de obicei prin Știința Voioasă)” (Louth, 2015, p. 450). Studiind teologia apofatică a lui Lossky, Yannaras a realizat că noțiunea de apofatic poate furniza un răspuns falimentului filosofiei vestice, așa cum a receptat-o prin Heidegger (Louth, 2015). Lectura scrierilor autorului care a împrumutat numele lui Dionisie Areopagitul, din Fapte 17, l-a ajutat pe Yannaras să descopere tradiția creștină și să ancoreze în aceasta (Louth, 2015). Conform teologiei areopagitului Dumnezeu este total incognoscibil, fapt pentru care nu-l putem cuprinde în mod adecvat în concepte (Louth, 2015). Abia atunci când intrăm în contact cu Dumnezeu sub aspectul incognoscibilității Sale ne descoperim pe noi înșine ca persoane, suntem puși față în față cu misterul Trinității, căreia trebuie să ne deschidem, este vorba de „o deschidere a noastră înșine prin care ne cunoaștem pe noi ca persoane, în ipostaza de a relaționa unii cu alții, în cea în care împărtășim aceeași experiență” (Louth, 2015, p. 452).  Aceasta este premisa existențialismului personalist al lui Yannaras. Cea mai cunoscută lucrare a lui Yannaras este intitulată Persoană și Eros. Modul de a fi al persoanei nu este caracterizat de o serie de proprietăți ci de auto-transcedere „o mișcare ecstatică dincolo de sine din iubire de libertate” (Louth, 2015, p. 454).  Prin lucrarea sa Orthodoxy and the West, Yannaras a criticat westernismul și a deplâns o „supraviețuire contradictorie și alienată a ortodoxiei eclesiale într-o societate westernizată radical și nefericit” (Louth, 2015, p. 455-456). Odată cu publicarea Libertatea Moralității tonul lui Yannaras s-a accentuat astfel încât pentru teologi a devenit prea secular, iar pentru seculariști, prea religios.

 

Concluzii:   

1.     Teologia ortodoxă modernă se întemeiază dogmatic pe Filocalia, o antologie de scrieri creștine clasice care continuă spiritul gândirii Părinților Bisericii. Ea intră în catalogul teologiei fundamentaliste, în sens protestant.

2.     Teologia Ortodoxă modernă promovează diferența dintre teologia răsăriteană și cea occidentață, nu fără demersuri auto-critice binevenite, profunde și fertile. Ca în cazul lui G. Florovsky și Mayendorff.

3.     Teologia Ortodoxă Modernă recuperează apofaticismul, mai plenar prin Lossky.

4.     Limita dintre transcendent și imanent se volatilizează la Stăniloaie.

5.     Cu Evdokimov iconografia mediaza experiența apofazei.

6.     Liturgia se edifică și structurează prin Schmemann.

7.     Teologia Ortodoxă Modernă rezonează semnificativ cu existențialismul ca în cazul lui Yannaras.   

 

 

 

Bibliografie:

Louth, Andrew. (2015). Modern Orthodox Thinkers: From the Philokalia to the Present. USA, Illinois, Downeres Grove: Intervarsity Press. Ediție Electronică.