Kaboompics.. from Pexels

De la primul strigăt al unui copil nou-născut până la ultimul suspin al muribundului paralizat de inepuizabila penurie de timp, suferința străbate existența umană așa cum electricitatea domină firele de curent suspendate pe stâlpii singuratici ai străzilor noastre de fiecare zi. Dar dacă, în loc să fugim de ea, am încerca să o înțelegem?

1. Suferința ca progres: „Durere + reflecție = progres”

Ray Dalio, un om care a băut până la fund paharul cu poțiunea dulce-amară a succesului și înfrângerii, afirmă într-un podcast recent: „Durere + reflecție = progres” (Dalio, 2025). Ideea lui este simplă și revoluționară: durerea, fie ea fizică, emoțională sau morală, nu este doar o rană, ci și un pedagog mintos.

Reflectarea alimentată de optimism este actul prin care transformăm durerea în agerime și perspicacitate, iar perspicacitatea în progres. Acei dintre noi care trecem prin încercări grele, fie ele falimente, pierderi sau boală, putem confirma că tocmai durerea a fost catalizatorul originar al schimbării. În acest sens, suferința nu este absurdă; ea devine materia primă din care se naște progresul.

2. Suferința ca apreciere: „Durere + comparare = apreciere”

Al doilea motiv pentru care există suferință este că ea dă valoare lipsei ei. Dacă am trăi într-o lume fără durere, fără lipsuri, fără provocări, am sfârși prin a suferi de plictisul steril al unei vieți fără direcție. Aldous Huxley, în celebrul său roman Minunata lume nouă, imaginează o societate perfect confortabilă, unde durerea este abolită și arhivată în registrele unui trecut vetust. Și totuși, protagonistul descoperă cu stupefacția unui copil matur că absența durerii conduce la apatie, la demisia sensului, la o viață fără frumusețe naturală.

Ne bucurăm de sănătate pentru că știm ce înseamnă boala. Ne simțim recunoscători pentru pace doar pentru că știm ce este războiul. Valorizăm cinci lei, tocmai pentru că știm ce înseamnă să îți lipsească. Chiar și micile plăceri, precum o masă caldă sau o îmbrățișare oportună, devin inestimabile când le raportăm la lipsa lor. Așadar, suferința ne învață să apreciem. Ea creează fundalul întunecat pe care bucuria se profilează mai pregnant în lumina intensă a privațiunilor.

3. Suferința ca dezvăluire de sine: „Durere + auto-reflecție = dezvoltare personală”

În al treilea rând, suferința este un spațiu al întâlnirii cu noi înșine. Ea ne ipostaziază în circumstanțe-limită, în care fațetele ascunse ale ființei ies la iveală. În momentele de încercare descoperim resurse pe care nu le bănuiam: curajul, reziliența, răbdarea, credința. Tot suferința ne demască și fragilitățile ascunse: mândria, egoismul, neputința.

În această oglindire dureroasă, putem alege între stagnare și creștere. Dacă lăsăm să curgă suferința prin filtrul fin al auto-reflecției noastre o vom reține temporar pentru a ști ce să evităm pentru mai mult imp. Din această perspectivă, suferința nu doar ne rănește, ci ne iluminează, ne semnalizează tarele, ne șlefuiește asemenea unui sculptor care, cu fiecare lovitură de dalta, transformă piatra brută într-o spectaculoasă operă vie.

Concluzie

Așadar, de ce există suferință în lume?

Ea ne deschide poarta, prin reflecție, către tărâmul progresului.

Ea cultivă în pământul fertil al inimii, prin comparație, deprinderea de savura bucuriile simple.

Ea ne revelează, prin auto-reflecție, chipul fără ceară al ființei noastre reale și fragile.

Nu putem elimina suferința, dar putem să-i reconfigurăm funcția. Ea nu ne este un dușman, ci dascălul care-și ascunde sentimentele, nu este respingătoare, ci condimentul comun care potențează gustul vieții, nu este un intrus indezirabil, ci un antrenor care ne vizitează acasă și ne ajută să creștem. Poate că sensul ei ultim nu este să ne doboare, ci să ne ridice.

Bibliografie

Bartlett, S. (Host). (2025, September 11). Ray Dalio: We’re heading into very, very dark times! America & the UK’s decline is coming! [Audio podcast episode]. In The Diary of a CEO. Spotify.

Huxley, A. (1932). Brave new world. London: Chatto & Windus.