Photo by Joshua Lewis, from Pexels

Contrastul dintre practică și învățătură

După cele trei etaje explicative care consolidează rațiunea îndemnului din versetul 10 „să fiți uniți”, Apostolul Pavel intră într-un nou excurs, acesta este ocazionat de tema practicii botezului mântuirii, pentru a reliefa, în contrast cu această practică, încredințarea primită în vederea propovăduirii Evangheliei (1:17). Măcar că Thiselton, acuză un astfel de contrast (Thiselton, 2000, 142), totuși relația dintre botez și Evanghelie este una de succesiune logică, nu de reciprocitate sau simbioză, din moment ce botezul, baptizein, este o practica ce derivă sau se formează în cadrul unei învătături creștine, euangeliostai, știindu-se faptul că practica botezului era comună și altor grupări religioase contemporane lui Isus din Nazareth, precum comunitatea de la Qumran.  

            Miezul proclamării primite este „crucea lui Hristos” (1:17), care nu trebuie eclipsată de persuasiunea retoricii sau, în termenii Apostolului Pavel, de „înțelepciunea vorbirii” (1:17). Caracterul central al crucii lui Hristos este invocat de Apostol în 2:2, dar și de repetarea acesteia în 1:13 și 2:8.

            Contrastul dintre înțelepciunea lumii și înțelepciunea lui Dumnezeu

            Pentru romani și greci, crucea era privită ca un capăt de drum, un sfârșit dezagreabil și rușinos, un scandalon, pe când în teologia paulină, crucea lui Hristos este un mijloc de realizare a mîntuirii, un instrument al harului, o punte robustă care se întinde peste neputințele noastre pentru a facilita accesul spre limanul mântuirii, „este puterea lui Dumnezeu” (1:18).

            În contrast cu înțelepciunea sterilă a înțelepților, „nebunia propovăduirii crucii” își dă în mod surprinzător rodul. Acest rod constă în faptul de a fi „pe calea mântuirii” (1:18). Thiselton remarcă faptul că „Pavel expune mântuirea în termenii celor trei timpuri. O bine cunoscută analogie îi descrie pe cei salvați printr-o barcă de salvare, dintr-o corabie aflată în proces de scufundare ca (1) cei care au fost salvați: ei au fost scăpați de la pieire, dar (2) pe măsură ce barca salvării plutește spre liman, ei sunt [în prezent, n.trad.] în procesul salvării. Și în final (3) ei privesc cu speranța că barca lor va atinge țărmul. Atunci ei vor fi mântuiți” (Thiselton, 2006). Așadar, creștinii din Corint trebuiau să rețină că ei nu sunt mântuiți și gata, atâta tot, ci că se află în proces de mântuire, iar mântuirea pe lângă aspectul de eveniment trecut, ea reprezintă și o etapă concretă din viitor.

            Dacă privim crucea lui Hristos prin optica greco-romană antică și cea modernă reiterată de formatori ca Goethe, Nietzsche și Marx (Thiselton, 2006, p. 111), adică drama consumată a unei vieți suferinde care se stinge încet sub umbra deșartă a uitării, vom îngroșa corul care intonează scandalul, însă dacă privim crucea prin lentilele pauline vom remarca, prin rezultatul salutar pe care-l mediază, înțelepciunea neimaginată, surprinzătoare chiar, a lui Dumnezeu îmbrăcat în bunătate. Numai atunci când pentru creștin va prima binele celuilalt, lumea va fi mai bună, comunitatea se va consolida în condescendență, iar societatea va prospera cu pace, după modelul lui Hristos, care prin crucea asumată a urmărit mai întâi binele nostru în detrimentul binelui Lui. Dacă, prin contrast, fiecare va urmări cu prioritate binele lui în detrimentul binelui semenului său, atunci lumea va degenera în schisme și convulsii, comunitatea locală se va segrega și mai mult, iar societatea va gusta din paharul de pelin al conflictelor. Crucea este cheia, de aceea Apostolul subliniază: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit” (2:2). Crucea lui Hristos este inversul valorilor umane degenerate și al strategiilor etice sterile. Crucea nu este un sfârșit de drum, ca la greci și romani, crucea lui Hristos este o mediere, un mijloc care facilitează consensul, coeziunea, dialogul și unitatea, pentru că numai crucea lui Hristos a țintit cu precizie și devoțiune binele celuilalt. Ea, crucea, este simbolul unei noi paradigme sociale, a unui nou mod de a fi, o nouă trăire, o trăire pentru celălalt, un celălalt surprins prin bunătate și îmbunat prin condescendență, un celălalt provocat prin iubire la reflecție și transformare.

            Privind textul prin prisma teologiei crucii, care în esența ei este o teologie a iubirii (vezi 1 Cor. 13) se justifică și apelul la memorie al autorului (1:19-21), când parafrazează Isaia 29:14 și Ieremia 8:9, texte în care este evidențiată limita înțelepciunii elitelor educate atunci când acestea sunt puse față în față cu alternativa unei paradigme creștine. Valoarea înțelepciunii lor este suspendată și reziliată de valoarea unei înțelepciuni divine neanticipabile. Cine ar fi crezut că printr-o viață cruciformă (termenul îi aparține lui Thiselton), animată de prioritizarea nevoilor celuilalt, se va transforma inima omului și schimba cursul lumii?  

            Alternativa neașteptată la expectativa, mereu acută, a evreilor pentru minuni și la apetitul neîndestulat al grecilor pentru înțelepciune este învățătura despre eficiența surprinzătoare a crucii  lui Hristos, atât în planul mântuirii, cât și în cel al moralității ori al înțelepciunii sociale (1:22-23). Pentru cei care au experimentat portanța paradigmei care fixează deprinderi cruciforme, de împăcare, mai întâi între om și Dumnezeu, iar apoi între om și semenul său, crucea lui Hristos este o forță divină inegalabilă: „dar pentru cei chemați, fie iudei, fie greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu" (1: 24).

            În versetul 25 Apostolul prin particula cauzativă „căci” invoca motivul, cauza, care alimentează o astfel de apreciere vis-a-vis de cruce: „Nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii, și slăbiciunea lui Dumnezeu este mai tare decât oamenii” (1:25).

              Contrastul dintre valorile lumii și cele ale bisericii

            Într-o societate axată în jurul culturii dualiste de tipul onoare-rușine (Thiselton, 2000, 186), în care oamenii erau valorizați prin raportarea la categorii socio-economice (Thiselton, 2000), legate de educație, putere, descendență aleasă și posesiuni considerabile (1:26), cultura promovată de paradigma crucii, o cultură monistă a crucii, valorizează oamenii după „înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1:30). Ori aceste valori sunt dobândite prin faptul de a fi în Hristos: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare . . . .” Iar efectul social imediat al cultivării acestor valori constă în faptul că mândria identitară și lauda de sine sunt reciclate prin Hristos în noua identitate și o nouă laudă, lauda la adresa lui Dumnezeu „pentru ca după cum este scris, «cine se laudă să se laude în Domnul»” (1:31). Citatul la care se referă Apostolul, probabil, este cel din textul lui Ieremia (9:23-24):  „Aşa vorbeşte Domnul: «Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu», zice Domnul.”  

Bibliografie:

Thiselton, Anthony C. (2000). The First Epistle to the Corinthians, A Commentary on the Greek Text. Michigan: Grand Rapids/Cambridge: Williams B. Eerdmans Publishing Company.  

Thiselton, Anthony C. (2006). First Chorintians, A Shorter Exegetical and Pastoral Commentary. Michigan: Grand Rapids/Cambridge: Williams B. Eerdmans Publishing Company.