Apologetica presupune apararea credintei. Credinta poate fi privita sub mai multe aspecte, de aceea apararea credintei se poate face din mai multe perspective, de pilda din perspectiva biblica, teologica, stiintifica sau filosofica. Prin urmare apologetica difera în functie de perspectivele din care aceasta abordeaza valorizarea si apararea credintei. James Beilby subliniaza corect faptul ca perspectivele apologetice difera în functie de întrebarile fundamentale la care raspundem, acestea fiind numite si meta-întrebari apologetice (Sweis and Meister, 2012, p. 29). Iata una din meta-întrebari: pe ce ne întemeiem cunoasterea de Dumnezeu, pe credinta sau pe ratiune? Începem cu informatiile furnizate de credinta pentru a apela ulterior ratiune sau începem cu datele oferite de ratiune pentru a accede, prin consecinta, la credinta (Sweis and Meister, 2012, p. 29)? Daca la aceasta întrebare raspundem prin a puncta valoarea fundamentala a ratiunii, atunci ne înscriem în clasa rationalismului sau a teologiei naturaliste alaturi de John Locke si Thomas Aquinas. Daca însa indicam functia întemeietoare a credintei, atunci ne plasam alaturi de teologia reformei, de Augustin, John Calvin. Acelasi lucru îl sustin si fideistii ca Blaise Pascal, Henry Dodwell si Cornelius Van Til care, însa, spre deosebire de teologii reformati clasici, „delimiteaza clar instrumentarea argumentelor rationale în apologetica, din ratiuni diferite – pentru motivul ca argumentele nu asigura nivelul de certitudine pretins de credinta, potrivit lui Dodwell, sau deoarece oamenii pacatosi trebuie sa accepte autoritatea Scripturii înainte ca acestia sa înteleaga argumentele veridicitatii sale, potrivit lui Van Til” (Sweis and Meister, 2012, p. 29). Cât de mult putem cunoaste din Dumnezeu? Aceasta întrebare împarte apologetica în doua, cea care afirma ca nici logica si nici stiintele nu pot duce la cunoasterea lui Dumnezeu, cum este cazul lui Karl Barth (Sweis and Meister, 2012, 30) si cea care sustine ca Dumnezeu a creat lumea si omul astfel încât acesta sa-L poata descoperi. Care este natura adevarului? În functie de raspunsul primit apologetica va profila o abordare sau alta. Asadar, daca adevarul este o proprietate a propozitiei sau tine de efectul asupra noastra al lucrurilor, daca adevarul este conceput ca o relatie de corespondenta dintre ce se spune si ce este în realitate sau pur si simplu daca acesta rezida într-un raport coerent între propozitii, atunci apologetica va lua, pe cale de consecinta, una sau alta din traiectorii. Ken Boa transpune patru abordari apologetice: apologetica clasica, cu accentul pe ratiune, cea evidentialista care se întemeiaza pe datele empirice, cea reformata care se bazeaza pe informatiile autoritare ale scripturii fara de care omul nu poate cunoaste nimic substantial despre Dumnezeu, si apologetica fideista care pivoteaza în jurul intuitiei religioase (Sweis and Meister, 2012, 31). Spre deosebire de Norman Geisler si Steve Cowan care reduc genurile de apologetica la trei, apologetica clasica (accentul pe cunoasterea rationala), cea evidentialista (focalizarea pe cunoasterea empirica) si cea presupozitionalista (axata pe cunoasterea revelationala generata de autoritatea Scripturii), James Beilby evidentiaza o taxonomie proprie alimentata de trei tipuri de strategii argumentative: apologetica evidentialista fundamentata pe o gama larga de argumente rationale, cea presupozitionalista care marcheaza valoarea ultima si autoritativa a Bibliei, si cea experientialista cu accentul pe experienta religioasa personala ( Sweis and Meister, 2012, 32). [Bibliografie: Khaldoun A. Sweis and Chad V. Meister. Eds.. (2012). Christian Apologetics, An Anthology of Primary Sources. Michigan, Grand Rapids: Zondervan.]