photo by Gianluca Grisendi, from Pexels

     În circumstanțele revirimentului intelectualismului postbelic de la mijlocul secolului al XX-lea, care a cuprins ambele continente de la marginile opuse ale Atlanticului, protestantismul ortodox american a reperat un perimetru teologic distinct, atât față de fundamentalismul profilat în anii 1920, cât și de liberalismul teologic reanimat la finele secolului al XIX-lea. Acest perimetru era definit de numărul în creștere al „noilor evanghelici” (Macgregor, 2020, 157). Macgregor comentează începuturile teologiei evanghelice în următorii termeni: „Ținându-se strâns de o doctrină a ineranței bibliei mult mai nuanțată, dar mai puțin literalistă, decât fundamentaliștii, evanghelicii au fost însuflețiți mai degrabă de interacțiunea cu spațiul cultural, decât de separarea de acesta, așa cum procedau funamentaliștii” (Macgregor, 2020, 157).

     Grupurile denominaționale care au dat contur acestei noi axe teologice au fost: baptiștii conservatori, prezbiterienii conservatori, wesleienii puriști, luteranii scandinavi, calvinii olandezi, menoniții și alții (Macgregor, 2020). Iar printre teologii reprezentativi ai acestei mișcări au fost următorii: pastorul Harold John Ockenga (1905-1985), teologul baptist Carl F. H. Henry (1913-2002) și evanghelistul baptist Billy Graham (1918-2018) (Macgregor, 2020).

     Primul dintre cei menționați este Ockenga, inițial metodist, devenit prezbiterian în urma influenței exercitate asupra sa de către Gresham Machen, printre ai cărui discipoli s-a înscris cu pasiune în perioada studenției sale la Princeton. Ockenga și-a urmat mentorul la Westminster Theological Seminary în 1929, pentru ca ulterior să-și continue studiile postuniversitare cu un doctorat în filosofie la Universitatea din Pittsburgh timp în care a urmărit atent traiectoria specific fundamentalistă a mentorului său care s-a finalizat cu fondarea de către Machen a Bordului Independent pentru Misiunea Prezbiteriană Externă. Isolaționismul lui Machen l-a determinat pe Ockenga să se detașeze doctrinar de mentorul său, așa cum se întâmplă în multe cazuri, să „evite limbajul schismatic și vitriolic” (Macgregor, 2022) și să opteze pentru un activism teologic alimentat de viziunea unui creștinism angajat dinamic în dialogul cultural conservând paradigmatic relevanța culturală mereu actuală a lui Hristos în societatea modernă (Appalachian Preaching Mission, 2017). Așadar, „[î]n 1937, Ockenga a fost instalat ca pastor al istoricei biserici Park Street Church din Boston, de unde a răspândit imediat „neo-evanghelicalismul” (un termen redus ulterior la evanghelicalism) folosindu-se de platforma sa pentru a-și proclama agenda. Prin însușirea deliberată a numelui de evanghelic, noii evanghelici au clamat o origine istorică impresionată, insistând asupra faptului că ei – nu fundamentaliștii – i-au reprezentat în mod autentic pe descendenții mișcării evanghelice seculare descinse din epoca reformațiunii” (Macgregor, 2020, 158).     

     Reacția ideologică a lui Ockenga față de fundamentalismul din ce în ce mai claustrat și incisiv al timpului său a vizat următoarele ținte: ati-intelectualismul perfid și izolaționismul neproductiv (Macgregor, 2020). În schimb, Ockenga a luptat pentru cooperarea strânsă dintre actorii denominațiunilor evanghelice, împărtășirea credinței, activismul determinant, responsabilitatea etică a credincioșilor, angajamentul social motivat de prezentarea mesajului lui Hristos, implicarea apologetică rațională și coerentă, promovarea manifestării evanghelistice publice, întemeierea colegiilor și universităților creștine orientate spre cercetare academică și colaborarea trans-denominațională antrenată de obiective evanghelistice comune (Macgregor, 2020). Inspirat de aceste deziderate, Ockenga a lansat Asociația Națională a Evanghelicilor în 7 Aprilie, 1942 care a cuprins sub umbrela ei baptiști, metodiști, luterani, creștini reformați, Armata Salvării și penticostali (Macgregor, 2020). El, ne spune Macgregor, a devenit primul președinte ale Seminarului Teologic Fuller din Pasadena, California, din al cărui bord de conducere a făcut parte și Billy Graham (Macgregor, 2020).

     O realizare de mare anvergură, însă, a evanghelicilor din comunitatea lui Ockenga este instituirea în 1955 a prestigioasei reviste teologice, nava amiral a evanghelicalismului, cum spune Macgregor, Christianity Today, fondată de Billy Graham, Nelson Bell, socrul acestuia, J. Howard Pew, Carl F. H. Henry, dar prezidată de Ockenga (Macgregor, 2020).

 

     Carl F. H. Henry și moștenirea sa teologică

    

     Lucrarea care l-a evidențiat pe Henry ca exponent al gândirii evanghelice este The Uneasy Consicence of Modern Fundamentalism, publicată în 1947. Această scriere avea menirea de a transpune tarele fundamentalismului american demarcate de eșecul de a răspunde și acuza explicit rasismul, războiul și intoleranța (Macgregor, 2020). Marcat profund de dezideratul evanghelic și de obiectivul angrenării articulate a convingerilor creștine fundamentale, Henry se angajează în elaborarea unei lucrări de maximă importanță pentru teologia evanghelică și reprezentativă pentru aportul său la reliefarea funcției sociale și morale a Evangheliei: Dumnezeu, Revelație și Autoritate, publicată între 1976 și 1983 (Macgregor, 2020). Aici, Henry concepe teza presupoziționalismului rațional întemeiat pe principiul „legii noncontradicției ca fundament ineradicabil al tuturor formelor de cunoaștere și testul ultim al adevărului” (Macgregor, 2020).

     Apologetica, demers ineluctabil al mișcării evanghelice, trebuie să dețină două funcții. „În primul rând, aceasta trebuie să demonstreze că toate paradigmele non-creștine conțin afirmații cu valoare de adevăr contradictorii. În al doilea rând, aceasta trebuie să demonstreze că paradigma creștină este înafara oricăror contradicții și, prin consecință, este adevărată” (Macgregor, 2020, 159). Instrumentând presupoziționalismul rațional, remarcă Macgregor, „Henry a apărat infailibilitatea Scripturii și doctrinele clasice, de la Trinitate la judecata finală” (Macgregor, 2020, 159). Această reușită se datorează recurgerii la recunoașterea premiselor comune tuturor oamenilor ca reper epistemologic de întemeiere, de la care se poate elabora un discurs, și anume legile logicii, legile morale și capacitatea de a raționa în mod valid (Macgregor, 2020). Dat fiind faptul că bazele epistemologice atât ale fundamentalismului, cât și cele ale fideismul nu coincid cu premisele reliefate de teologul și filosoful american, aceste mișcări comune spațiului teologic protestant au fost expuse și tratate ca atare împreună cu resortul lor epistemic firav și ineficiența lor de a comunica Evanghelia. Dezavuând metoda de operare a ambelor mișcări Henry a ales să-i ghideze „pe noii evanghelici să se concentreze asupra altui principiu. În loc să-l poziționeze pe Hristos împotriva culturii, ei au adoptat principiul transformării de către Hristos a culturii, susținând participarea lor în domeniul secular” (Macgregor, 2020, 160).    

     Urmărind, așadar, recunoașterea rolului pe care evanghelicii îl pot juca în spațiul academic american, Henry a înființat Societatea Teologică Evanghelică în anul 1949, „ca organizație trans-denominațională dedicată cercetărilor academice evanghelice” (Macgregor, 2020, 160). Apartenența la acest corp elevat academic presupunea subscrierea la miezul credinței evanghelice care cuprindea, printre altele, ineranța Bibliei, inspirația ei, triunitatea divină dintre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, natura necreată a fiecărei persoane în parte, co-egalitatea în esență, în putere și în glorie a acestora (Macgregor, 2020).

    Macgregor ține să remarce că, ulterior, în anii 1960 și 1970, unii evanghelici europeni și nord-americani au argumentat în favoarea ideii că teza ineranței Scripturii nu este coerentă cu principiul inspirației Bibliei și că, prin urmare, s-ar impune o diferențiere între ineranța și infailibilitatea Scripturii. Macgregor explică diferența în următorii termeni „În timp ce ineranța presupune că Biblia nu conține nici o afirmație falsă sau derutantă sub niciun aspect, infailibilitatea consideră că Biblia nu conține nici o afirmație falsă sau derutantă în chestiuni de credință și practică. Însă infaillibilitatea lasă deschisă posibilitatea ca Biblia să conțină afirmații false sau derutante în chestiuni de istorie, știință și alte [științe, n.trad.] ca acestea” (Macgregor, 2020, 160).

     Desigur aceste noi vederi nu au rămas fără consecințe în plan teologic și practic, fapt pentru care de pildă, sesizează Macgregor, Seminarul Fuller a votat în unanimitate, în 1971, adoptarea unei noi mărturisiri de credință care anula teza inspirației plenare și fără eroare a Bibliei ameliorând-o în lumina principiului infailibilității (Macgregor, 2020). Acest fapt nu a rămas fără ecou. Susținătorii ineranței, printre care Norman Geisler și R. C. Sproul, au organizat, în 1977, deci la șase ani de la votul Seminarului Fuller, Conciliul Internațional al Ineranței Bibliei. Prima mare întâlnire a avut loc la Chicago, în 1978, unde au participat trei sute de teologi evanghelici notabili, printre care Henry și Ockenga (Macgregor, 2020), care au elaborat ceea ce se numește Chicago Statement of Biblical Inerancy în cadrul căreia s-a „conturat o doctrină a ineranței defensibilă din punct de vedere intelectual și sofisticată care a evitat [prin formulare, n. trad.] multe critici lansate anterior împotriva acesteia” (Macgregor, 2020, 161). Declarația de la Chicago, subliniază Macgregor, a adoptat atât principiul ineranței, cât și teza infailibilității Bibliei considerând că acestea sunt doctrine interdependente și funcționale mutual (Macgregor, 2020).

     Pe baze evident deductive, Declarația de la Chicago neagă posibilitatea ca finitudinea și failibilitatea specific umană a autorilor Bibliei să distorsioneze sau falsifice Cuvântul lui Dumnezeu în actul revelaționar divin. Teza inerantistă invocată și formulată deductiv de Geisler în mod repetat profilează următorul silogism: 1. Dumnezeu este fără greșeală în natura și acțiunile Sale, 2. Biblia este rezultatul acțiunii lui Dumnezeu de revelare de Sine, 3. Deci, Biblia este fără greșeală.

            Spre deosebire de fundamentaliști, observă Macgregor, care au rămas fideli literalismului biblic, evanghelicii iau în considerare atât genul literar specific fiecărei pericope biblice, cât și reguli de interpretare adecvate, fapt care face ca, sub acest aspect, pericopa, în particularitatea sa literară, să fie considerată fără eroare (Macgregor, 2020).           

            Un lucru care merită a fi luat în considerare este cel pe care-l menționează Macgregor: „Declarația de la Chicago a accentuat că nu se poate impune în mod anacronic un standard modern de acuratețe textelor biblice antice care au funcționat în baza unor standarde diferite” (Macgregor, 2020, 162). În final, trebuie subliniat că „Perspectiva echilibrată a Declarației de la Chicago a devenit standard de-a lungul evanghelicalismului contemporan, deși nu a rămas neprovocat” (Macgregor, 2020, 162).

 

            Billy Graham și importanța sa

 

      Exponentul cel mai popular al evanghelicalismului a fost William Franklin „Billy” Graham Jr., care deși a crescut într-un mediu prezbiterian rural, înafara orașului Charlotte din Carolina de Nord, a devenit baptist prin convertire și slujire (Macgregor, 2020). El și-a finalizat studiile la Wheaton College în 1943 unde a adoptat spiritul misiunii și evanghelizării de la Torrey Johnson, fondatorul organizației internaționale Tineri pentru Hristos, pentru care a lucrat ca misionar împreună cu Charles Templeton (Macgregor, 2020) în America și Europa, acesta din urmă, în datorată unor probleme existențiale, s-a deconvertit devenind agnostic și ulterior ateu.  

     Evoluția fulminantă a lui Billy Graham pe scena evanghelicalismului american i-a permis acestuia ca la treizeci de ani să devină cel mai tânăr președinte de colegiu, atunci Northwestern College din Minessota, acum Universitatea Northwestern-St. Paul (Macgregor, 2020).

     Macgregor subliniază substanța teologică a lui Billy Graham, ca evanghelist, spunând că acesta „a sumarizat în mod ilustru mesajul evangheliei în patru pași simpli, pe care i-a desfășurat de-alungul carierei sale meteorice: Dumnezeu este dragoste și așa se face că El iubește fiecare persoană în parte; oamenii sunt păcătoși și despărțiți de Dumnezeu; Isus a murit pentru a ne mântui de păcatele noastre; și oricine poate dobândi mântuirea prin pocăința de păcatele sale primindu-l pe Domnul Isus ca Domn și Mântuitor” (Macgregor, 2020, 163).   

     Propulsia carierei sale inițiale s-a dovedit a fi introducerea lui la radio de către doi magnați ai jurnalismului american, William Randolph Hearst și Henry Luce, care au sperat că tânărul evanghelist va pune umărul la agenda lor conservatoare, anticomunistă (Macgregor, 2020). Hearst i-a cerut editorului său să-l „împingă pe Graham” și așa s-a prelungit cu încă o lună cruciada lui evanghelistică, iar Luce i-a facilitat lui Graham intrarea pe coperta revistei Time. Reputația și popularitatea lui Billy Graham a crescut exponențial așa că, în 1950, Graham procedează la înființarea organizației Billy Graham Evanghelistic Association (Macgregor, 2020). Valorizând cooperarea în vederea popularizării mesajului divin, Graham se asociază cu cei care gândesc la fel ca el, unii devenindu-i nu numai colaboratori, ci și mentori ca Okenga și Carl Henry, împreună cu care a contribuit în mod considerabil la extinderea mișcării neo-evanghelice. Dar această colaborare, extinsă până la includerea denominațiunilor creștine principale și întinsă cu grija de a nu arunca invective liberalilor, a generat suspiciuni în rândul taberei fundamentaliste, fapt care a atras după sine consolidarea unui afront fundamentalist împotriva lui Graham, condus de John R. Rice, Jack Wyrtzen și Bob Jones, Jr., concretizat prin declararea publică a „separației de gradul al doilea” în privința lui. Ultimul dintre cei amintiți, „Jones a ajuns până într-acolo încât la numit pe Graham «cel mai periculos om din America». În multe cercuri fundamentaliste practica separării a funcționat ca un nou test teologic de turnesol” (Macgregor, 2020, 164).

  Împreună cu ideologii principali ai mișcării evanghelice, Okenga și Henry, Billy Graham a luptat pentru eliminarea din societatea americană a injustiției sociale, a segregării umane pe rațiuni de rasă sau culoare și a dezavuat pașnic, dar public, apartheid-ul din Africa de Sud (Macgregor, 2020).

     De-a lungul carierei sale Graham a predicat la mai mult de patruzeci de cruciade evanghelistice, cuprinzând aproape 215 milioane de oameni, în 185 de țări și a contribuit semnificativ la elaborarea unuia dintre cele mai importante documente creștine moderne, intitulat Lausanne Covenant (Macgregor, 2020).

   

     Concluzie:

1.     Mișcarea evanghelică a reiterat ineranța Scripturii.

2.     Teologia evangelică s-a remarcat prin accentul redempționist al conținutului ei și prin dinamizarea acțiunilor evanghelistice diverse și publice.

3.    Mișcarea evanghelică a elevat teologia evanghelică transformând-o într-o (sub)cultură evanghelică de impact. „Asociația Americană A Colegiilor Biblice, transformarea multor școli biblice în instituții de arte liberale și științe cu durata de patru ani, Societatea Teologică Evanghelică, editorii academici creștini, jurnale academice evanghelice și agențiile para-bisericești au ridicat nivelul culturii evanghelice” (Macgregor, 2020, 165).

4.    Teologia evanghelică a accentual, de asemenea, divinitatea lui Isus, doctrina imaculatei concepții, ispășirea, învierea morților, revenirea glorioasă a Domnului Isus și realitatea nașterii din nou (Macgregor, 2020).

5.   „Prin conferirea priorității proclamării evangheliei, evanghelicii s-au poziționat frecvent în avangarda acțiunilor sociale în America” (Macgregor, 2020, 165).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie:

1.    Appalachian Preaching Mission. (2017). Harold Ockenga Sermon, Is Jesus Christ Relevant to the Age?” (1958). https://www.youtube.com/watch?v=Ir3ohVdHrnA

2. MACGREGOR, R. Kirk. (2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic (Original work published in 2019).