photo by Kozik, from Pixels

Într-o informare lunară, primită în 16 octombrie, anul 2022, din partea organizației cultural-apologetice „Ratio Christi”, Dan Briton, director național al departamentului de educației pre-universitară al aceleiași structuri, remarcă un raport al Centrului de Cercetare Pew, potrivit căruia creștinii Generației Z, adică cei născuți după anul 2000, constituie prima generație de creștini din occident aflată în minoritate (Briton, 2022). Briton evidențiază și că Legionier Ministries în parteneriat cu Lifeway Research a publicat anul acesta o serie de perspective dogmatice ale evanghelicilor americani. Potrivit rezultatelor acestor cercetări 56% dintre evanghelici sunt convinși că Dumnezeu acceptă închinarea credincioșilor din toate religiile, creștinism, iudaism, islam, etc., iar 43% dintre evanghelici consideră că Isus din Nazaret a fost un mare învățător, dar nu a fost Dumnezeu (Briton, 2022). Cum am ajuns aici? Cum se face că evanghelicii par a se distanța de convingerile doctrinare sinodale inițiale și formatoare, canonice și istorice?

            Macgregor evocă data de 8 aprilie, anul 1966, când Revista Time avea pe prima pagină, tipărit cu alb pe negru, penetranta interogație: „Is God Dead?” (Macgregor, 2020). Generația Baby Boomers, remarcă teologul american, a abdicat de la valorile morale, sociale, etice și politice ale părinților lor, vibrând punctual la ostilitatea nemijlocită, exprimată de filosoful german Friedrich Nietzsche (1844-1900), față de teologia și etica creștină. Nietzsche a fost promotorul afirmației morții lui Dumnezeu, în speță a decesului paradigmei cultural-religioase creștine care pivota în jurul ideii de Dumnezeu. Odată ce această nouă perspectivă a intrat cu celeritate pe drumul principal al culturii occidentale, câțiva teologi au pășit în trena acestui fenomen cultural interogând atât fundamentele tezei existenței lui Dumnezeu, cât mai cu seamă semnificația socială, culturală și epistemică a noțiunii de Dumnezeu. Printre aceștia; Macgregor (Macgregor, 2020), îi remarcă pe Paul Van Buren (1924-1988) și Thomas J. J. Altizer (1927-2018).      

            Paul Van Buren și semnificația seculară a Evangheliilor

            Încă de la începutul secolului XX, teologia începuse a fi privită cu o suspiciune alimentată de expectativa unei reformări dominată de moștenirea lui Nietzsche. Teologia nu mai era intangibilă și inatacabilă. Într-un eseu publicat într-o lucrare comună, Van Buren a subliniat că „teologia, de aceea, se află în ipostaza de a fi în mod constant revizitată și rescrisă” (Vesey et al., 1969, 54) fapt pentru care tezele centrale ale creștinismului primeau undă verde pentru revizuire și amendare. Lucrarea reprezentativă, însă, a gândirii lui Van Buren este publicată în 1963 cu titlul The secular Meaning of the Gospel (Macgregor, 2020). În aceasta Van Buren reliefează câteva din problemele trăirii creștine în contextul lumii seculare, așa cum reies acestea din scrierile unor teologi moderni (Macgregor, 2020). În primul rând, Van Buren face trimitere la teologul german anti-nazist Dietrich Bonhoeffer, 1906-1945, care a emis ideea eliminării barierelor dintre religia instituționalizată și trăirea creștină cotidiană emițând noțiunea de „creștinătate non-religioasă” (Macgregor, 2020), pe care „Van Buren a interpretat-o ca fiind creștinătate fără Dumnezeu” (Macgregor, 2020, 188). Întrebarea care marchează teologia lui Bonhoeffer și care se subscrie documentărilor lui Van Buren privește în mod expres modul în care înțeleg creștinii secularizați Evanghelia (Macgregor, 2020). A doua personalitate a culturii recente cu aplecare asupra tezelor fundamentale creștine este Antony Flew, 1923-2010, un filosof englez. Acesta fusese vârful de lance al ateismului contemporan. Flew elaborase parabola grădinarului invizibil (Macgregor, 2020): Doi exploratori ajung într-un luminiș colorat de corolele câtorva flori aflate alături de un număr de buruieni. Unul dintre exploratori își exteriorizează convingerea că poienița este îngrijită de un grădinar. Tovarășul său contestă această idee, fapt pentru care exploratorii își instalează corturile și așteaptă ivirea grădinarului care se lăsa mereu așteptat. Contestatarul ia acest fapt drept dovadă a inexistenței grădinarului, în timp ce colegul său invocă natura invizibilă a îngrijitorului surprinzătoarei poienițe. Pentru a elimina orice dubiu, aceștia instalează un gard electric și introduc niște dulăi care să patruleze vigilent prin poiană. Pentru că nu-i nici urmă de grădinar, exploratorul convins de prezența grădinarului invocă faptul că grădinarul are atribute inedite, arătând că acesta este invizibil, intangibil și neafectabil de gradul electric. Colegul său, intrigat de obstinația acestuia în privința credinței în existența unui grădinar care vine pe nesimțite pentru a se îngriji de grădina din luminiș, avansează o întrebare cheie: cu ce s-ar deosebi un grădinar care nu ar putea fi deconspirat în niciun fel, de un grădinar care nu ar exista în realitate? Prin faptul că se adaugă o calitate după alta numai pentru a se justifica, pe de-o parte, existența grădinarului, iar pe de altă parte, inabilitatea noastră de a-l detecta cu niciunul din mijloace disponibile, duce inevitabil la moartea ipotezei că grădinarul există (Macgregor, 2020). Cum se poate susține existența a ceva înafara vreunui indiciu care să probeze această susținere? Este mai rezonabil, consideră Flew, a pleda pentru moartea ipotezei și inexistența grădinarului. „Van Buren a argumentat că aserțiunile religioase ale credinței în Dumnezeu au aceeași natură ca aserțiunile despre grădinarul invizibil” (Macgregor, 2020, 188). A spune că Dumnezeu există, dar nu poate fi perceput în niciun fel, nu are mai mare greutate decât a spune că „Dumnezeu nu există”.  În al treilea rând, Van Buren face referire la considerația lui Rudolf Bultmann cu privire la caracterul mitologic al Bibliei și pretinde necesitatea demitologizării acesteia (Macgregor, 2020). Un instrument real pentru acest demers este conferit de analiza lingvistică pusă la dispoziția noastră de pozitivismul logic al lui Ludwig Wittgenstein (Macgregor, 2020). Van Buren constată că, potrivit principiului verificaționist al pozitivismului, limbajul religios despre un Dumnezeu invizibil și transcendent este lipsit de semnificație într-o cultură dominată de paradigma secularistă și de o epistemologie verificaționistă. Numai în anumite contexte culturale noțiunea de Dumnezeu este acasă la ea (Macgregor, 2020), deoarece, în lumina lui Wittgenstein, remarcă Macgregor, „semnificația unei propoziții este determinată de rolul ei în cadrul propriului ei joc-de-limbaj” (Macgregor, 2020, 189).

            Observația lui Van Buren este că noțiunea de Dumnezeu, așa cum este aceasta definită de Barth, ca teolog de dreapta, și Bultmann, de stânga, se potrivește ca nuca-n perete în contextul unei societăți non-religioase, guvernată de o cosmologie care nu are nevoie de ipoteza lui Dumnezeu. Soluția pe care o propune Van Buren pentru tensiunea dintre creștinism și secularism este sacrificiul, privit ca negociere sau compromis perpetuu „Această tensiune poate fi numită întotdeauna, desigur, incoerență, dar poate fi văzută ca fundament al speranței și ocazia sacrificiului” (Vesey,  et al., 1969, 71). Convingerea lui Vam Buren este că limbajul religios este semnificativ numai pentru un demers etic întrucât, evidențiază Macgregor „creștinii au folosit de veacuri un limbaj religios pentru a-și exprima intenția de a duce un mod de viețuire agape-istic, o evaluare cu care Van Buren a fost de acord” (Macgregor, 2020, 190).  Asemeni lui Kant, Van Buren a conferit religiei și teologiei semnificație eminamente etică.

            Ateismul creștin al Evangheliei lui Altizer (Macgregor, 2020, 191)

            Macgregor semnalează teza lui Altizer conform căreia în cultura modernă, care socotește irelevant conceptul de Dumnezeu, mesajul creștin al morții Creatorului Întrupat, este binevenit (Macgregor, 2020). „Altizer a declarat că, de mulți ani, știința l-a eliminat pe Dumnezeu din gândirea contemporană, izolând astfel credința de experiența umană concretă” (Macgregor, 2020, 191). Acțiunea care-i rămâne acum religiei este aceea ce a deveni vestitoarea „respingerii unui Dumnezeu transcendent și a afirmării deplinei încarnări a Cuvântului. Aceasta oferă o formă de credință care este total angajată într-o lume care respinge toate formele de credință care se dovedesc a fi decuplate de lume și care fug de lume ca și cum lumea nu ar fi importantă” (Macgregor, 2020, 192). Altizer omagiază creștinismul ateu, cel consacrat morții lui Dumnezeu, pe considerentul istoric că creștinismul tradițional se înscrie în matca religiilor orientale mistice care proclamă negarea lumii și a valorilor ei (Macgregor, 2020, 192). Altizer invită creștinismul eliberat de supozițiile mistico-metafizice să îmbrățișeze valorile lumii moderne și să se implice în mod susținut în rezolvarea problemelor ei.

Unirea Logosului cu natura umană, presupusă de întrupare, constituie caracterul unic al narațiunii creștine. Iar narațiunea creștinismului propus de Altizer cuprinde următoarele teze: la început a existat Dumnezeul unitarian, transcendental, caracterizat de toate atributele recunoscute de teismul clasic, printre care atributul dreptății absolute și al iubirii depline; Dumnezeu a creat umanitatea în speranța că aceasta se va menține în matca așteptărilor lui Dumnezeu; umanitatea nu a îndeplinit această așteptare, a comis păcatul și a creat premisa recidivei continue, conform textelor din Romani 3:10, 12, 23; Dumnezeu având de ales între damnarea eternă a făpturilor sale și salvarea lor, a optat pentru aceasta din urmă, deși acțiunea salvării presupunea sacrificiul kenozei, adică abandonarea de Sine a lui Dumnezeu, auto-anihilarea Sa ca Dumnezeu și transformarea prin „total[a] încarna[re] în Isus Hristos” (Macgregor, 2020, 192). Conform creștinismului tradițional, prin întrupare, Hristos „nu și-a abandonat niciodată divinitatea” (Macgregor, 2020, 192) însă, conform creștinismului lui Altizer, Dumnezeu a suferit metamorfoza radicală a transformării Sale din Dumnezeu transcendent în carne umană (Macgregor, 2020). Așadar, Dumnezeul transcendent a murit în momentul nașterii lui Hristos, iar procesul acestei transformării nu este reversibil. Prin urmare, „[î]n momentul conceperii lui Isus în pântecele Mariei, ateismul a devenit adevărat. Aici vedem că Altizer a inversat mărturisirea ortodoxă că Isus este Dumnezeu” (Macgregor, 2020, 193). Prin actul divin al kenozei umanitatea a putut cunoaște adevărata iubire, iubirea totală a lui Dumnezeu. Drama metamorfozei divine nu se încheie aici. Golirea de propria divinitate a Dumnezeului transcendent culminează cu momentul în care Isus, rezultatul kenozei divine, moare pe cruce (Macgregor, 2020). În acel moment Isus, continuă kenoza, până la nivelul la care se golește de propria Sa viață, „la acest punct, persoana care fusese la un moment dat Dumnezeu, în cele din urmă încetează să mai existe” (Macgregor, 2020). Ființa lui Isus este disipată în univers, iar Cuvântul întrupat, afirmă Macgregor, „experimentează o o trecere mai departe, de la Isus, la întreaga umanitate, astfel încât dragostea lui Dumnezeu este văzută acum în fiecare chip uman: «Cuvântul își continuă mișcarea și direcția sa kenotică prin trecerea de la Isus istoric la trupul universal al umanității . . . .” (Macgregor, 2020, 193).  „În cel din urmă, evanghelia lui Altizer proclalmă «vestea bună» că, în desfășurarea iubirii sale, Dumnezeu a încetat să existe, atât ca divinitate, cât și ca persoană, astfel încât oamenii să trăiască fără frică și în mod autentic” (Macgregor, 2020, 194).

 

Concluzii:

1.     Teologiile morții lui Dumnezeu acomodează creștinismul în mod extrem epistemologiei verificaționiste dominante a secolului XX. Din moment ce nu putem dovedi existența lui Dumnezeu, atunci El nu există. Conservarea imaginii lui Hristos se justifică numai din punct de vedere moral. Modelul său având menirea de a inspira umanitatea secularizată în acțiunile care presupun interacțiunea. Trebuie spus aici că, înspre sfârșitul vieții sale, ateul Antony Flew, unul dintre cele trei figuri de proră ale teologiei morții lui Dumnezeu, s-a convertit la teism.

2.     Teologiile morții lui Dumnezeu a dus la extrem subtextul filosofiei Vestice, de la Kant, susținând că „un Dumnezeu transcendent, în cel mai bun caz, nu poate fi cunoscut, iar în cel mai rău caz, nu există” (Macgregor, 2020, 194).

3.     Teologiile morții lui Dumnezeu au dus mai departe proiectul substituirii valorii revelaționare a teologiei cu funcția ei etică.       

4.     Teologiile morții lui Dumnezeu conferă valoare explicațiilor non-teiste, în detrimentul celor teo-centrice, creionând o teologie potrivit căreia „umanitatea poate vorbi numai despre Hristos, nu despre Dumnezeu” (Macgregor, 2020, 194).

5.      Teologiile morții lui Dumnezeu, deși radicale prin conținut și temeiuri, promovează un secularism temerar, deposedat de metafizica și cosmologia creștină clasică, de minuni și providență, însă însuflețit de o etică în centrul căreia stă modelul comportamental al lui Isus, un Isus fără promisiuni garantate și fără intervenții oportune și imediate.

           

           

           

 

           

 

 

 

        Bibliografie:

MACGREGOR, R. Kirk. (2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic (Original work published in 2019).

VESEY, G.N. A.,  N. H. G. Robinson, John Hick, W. D. Hudson, Paul Van Buren, R. F. Holland, W. W. Bartley III, Paul Ricoeur, Frederick C. Copleston, Cornelius D. Deugd, Carles Hartshorne, H. D. Lewis, Peter A. Bertocci, Ian Ramsey, Ninian Smart, John Wisdom. (1969). „Talk of God”. Royal Iinstitute of Philosophy Lectures. Volume 2, 1967/8. London: Palgrave Macmillan.  

Briton, Dan. (2022). „RCCP (High School Ministry), The Thoughtfull Christian, A Monthly Newsletter For the Thoughtfull Defence and Growth of Youth Faith.  https://mailchi.mp/ratiochristi/87d23i8f9n/#rccp