Photo by Rodolfo Quiros

                  K. R. Macgregor precizează că fenomenul religios cel mai dinamic din sudul Americii și emisfera vestică este penticostalismul (Macgregor, 2020).

            Penticostalismul latino-american transcende diviziunile denominaționale prin amploare și impact, intensifică elanul evanghelistic prin imagistică teologică și aplombul mistic, autentifică retorica evanghelică prin reactualizarea supranaturalului și regrupează energiile eclesial-misionare prin eclipsarea diferențelor dintre clerul educat și laicitatea neinițiată.

            Macgregor prezintă succint penticostalismul Americii de Sud întâi sub aspectul spiritului evanghelistic pe care-l evocă,  apoi din punctul de vedere al paradigmei sale cosmologice fundamentale și, în cele din urmă, prin prisma viziunii unui congregaționalism unificat în spirit și uniformizat (Macgregor, 2020).

            Așadar, impetuozitatea evanghelistică penticostală sud-americană se datorează credinței în Duhul Sfânt ca Evanghelist prin excelență. El atestă și pledează pentru cauza adevărului Evangheliei propovăduite (Macgregor, 2020). Duhul Sfânt dispune de persoana convertită conferindu-i nemijlocit demnitatea evanghelistică ultimă: „De fapt, unele organizații penticostale latino-americane va permite ca noii creștini să fie botezați numai dacă aceștia au condus pe cineva la Hristos” (Macgregor, 2020, 142). Pentru acest demers nobil, biblic și urgent, creștinul va invoca asistența Duhului în vederea eliminării oricăror obstacole care se interpun între sufletul pierdut și convertirea sa la Hristos: „De exemplu, dacă cineva suferă de posesiune demonică atunci creștinul poate chema Duhul pentru a exorciza demonul, probând triumful lui Hristos asupra domniilor și puterilor (Ef. 6:12; Col. 2:14-15). Dacă cineva trece printr-o boală, atunci creștinul poate invoca puterea Duhului de vindecare a bolnavilor, demonstrând autoritatea lui Hristos asupra forțelor naturii” (Macgregor, 2020, 142). Odată prezent Duhul Sfânt în mod activ în creștin, acesta va experimenta transformări în toate domeniile vieții sale private și publice (Macgregor, 2020).

            Succesul acțiunilor bisericii și reușita demersului evanghelistic în general nu rezidă în educația dobândită în instituțiile de învățământ confesionale sau în arhitectura bisericii ori resursele financiare dobândite, ci în lucrarea Duhului (Macgregor, 2020). Individul obișnuit se înscrie în mișcarea  penticostală, remarcă Macgregor, întrucât Duhul Sfânt deține toate soluțiile la problemele cu care se confruntă lantino-americanii (Macgregor, 2020). În țările sărace, fără un sistem medical eficient, factorul care animă convertirile, de cele mai multe ori în masă, este rugăciunea pentru bolnavi (Macgregor, 2020). Spre deosebire de cesaționiști, care cred în intervenția supranaturală infinitezimală a lui Dumnezeu în viața credinciosului și a istoriei fără expectativa dobândirii darurilor apostolice care au întemeiat biserica, tocmai pentru a preîntâmpina re-fondarea bisericii pe alte baze decât cele apostolice, penticostalii latino-americani aspiră la reiterarea darurilor supranaturale apostolice considerând că „darurile spirituale-semne descrise în Noul Testament sunt acum disponibile creștinilor prin puterea Duhului Sfânt. Ei resping doctrina cesaționismului, așa cum reiese și din următoarea întrebare retorică: «Este Isus Hristos Slăvitul Cel ce Sunt, sau El este Slăvitul Cel ce am Fost?»” (Macgregor, 2020, 142).

           Printre evidențele primare, următoare regenerării, recunoscute de penticostalii latino-americani, sunt vindecările supranaturale și vorbirea în limbi, conform Faptelor 2:2-4, deseori aceste experiențe extatice fiind însuflețite de practici comunionale informale și fervente precum „ridicarea mâinilor, dansul, exclamația și baterea din palme” (Macgregor, 2020, 143). O notă distinctivă a penticostalismului Americii de Sud este accentul pus pe eliminarea barierelor culturale și etnocentrismul, în baza tezei că Duhul Sfânt mediază experiențe spirituale multiculturale care desființează barierele socio-culturale și lingvistice. „Astfel recapitularea prezentă a Pogorârii Duhului Sfânt creează o nouă platformă de unitate în baza puterii Duhului Sfânt, care-i unește pe diverși indivizi cu Hristos și pe unii cu alții, în contrast cu orice altă platformă de unitate întemeiată pe factori socio-culturali” (Macgregor, 2020, 143).      

           Concepția cosmologică emanată din teologia penticostală latino-americană conține ideea că sfera spirituală a vieții este analoagă dimensiunii nevăzute a lumii fizice care este, știm bine, parte componentă a lumii pe care o locuim (Macgregor, 2020, 144).

           Teologia penticostală demontează paradigma iluministă a lumii vestice a celor două sfere distincte și separate, cea fizică verificabilă și palpabilă și cea spirituală distantă și intangibilă. Dacă iluminismul a separat aceste sfere printr-o linie imaginară, teoretică, iar deismul le-a împărțit în cataloagele lucrurilor care pot și cele ce nu pot fi cunoscute, naturalismul, confirmă Macgregor, „susține că un astfel de domeniu al invizibilului nu se află nicăieri, așa că lumea fizică este tot ce există” (Macgregor, 2020, 144). Teologul american continuă, spunând că pentru penticostalismul latino-american  „între domeniul fizic și domeniul spiritual nu există niciun tavan, acesta din urmă nefiind deloc «undeva acolo»” (Macgregor, 2020, 144).

           Cosmologia penticostală de dincolo de Atlantic recuperează accente medievaliste, pre-moderne, potrivit căreia „întreaga creație este populată de spirite și de entități puternice invizibile ca îngerii și demonii” (Macgregor, 2020, 144).  

            Întrucât atât iluminismul cât și deismul au fost mărci ideologice occidentale, care nu au reverberat în spațiul cultural autohton sud-american, perspectivele teologice formate în creuzetul lumii civilizate nu au prins rădăcini atunci când misionarii din nord s-au aciuat în țările latino-americane, însă teologia Duhului Sfânt a rezonat profund cu gândirea lor admițând cu relativă ușurință faptul că „Duhul este la lucru în viața lor exact așa cum a fost în viața creștinilor din primul secol . . . ” (Macgregor, 2020, 145).

           Din moment ce Duhul Sfânt este autorul regenerării interioare a omului și schimbarea veritabilă se produce din interior înspre exterior, rolul statului ca factor coercitiv de îndreptare morală, din exterior înspre interior, este secundar sau chiar inexistent. Implicarea politică a penticostalilor este mai degrabă motivată de spiritul evanghelistic, cel de transformare a culturii prin puterea Duhului Sfânt, decât de rațiunea că statul ar avea competențe reale de ameliorare morală a individului. Acestei perspective se datorează faptul că penticostalii latino-americani nu au adoptat anumite doctrine politice, „penticostalii latino-americani sunt destul de diverși politic” (Macgregor, 2020, 145).

           În ce privește unitatea în Duhul a creștinilor, penticostalismul latino-american uniformizează valoarea funcțională a membrilor în congregație promovând ideea că nimeni nu este mai important în proiectele evanghelistice, „studiul biblic, rugăciune sau în reușita bisericii de a înflori, decât laicii. Deoarece același Duh lucrează în mod supranatural prin toți membrii bisericii, ceea ce înseamnă că laicii sunt deseori consultați ca autorități în chestiuni spirituale, mai ales când ei fac dovada darului profeției” (Macgregor, 2020, 145). Pastorul este investit în slujiri ce țin de edificarea spirituală a bisericii, iar laicii au ca mandat evanghelizarea celor din afara  bisericii. Macgregor ilustrază acest fapt astfel: „Fierarul, prin serviciile oferite cu onestitate clienților săi, arătându-le cât de relevant este Hristos în viața lor și servind ca instrument prin care Duhului face miracole care ating viața clienților lui, este privit ca unul care poate câștiga [pentru Hristos] la fel de multe suflete, ba chiar mai multe, decât păstorul” (Macgregor, 2020, 146).      

            Potrivit pneumatologiei penticostalismului latino-american evanghelizarea nu este un demers rezultat numai din imperativul Marii Trimiteri, ci un rezultat al uimitoarei și miraculoasei prezențe a Duhului în viața credinciosului. Așa cum remarcă Macgregor „chestiunea nu stă pur și simplu în aceea că Dumnezeu ne-a dat o poruncă misionară, ci în aceea că prin însăși natura Sa, Dumnezeu este un Dumnezeu misionar. În cele din urmă Duhul întrupează Marea Trimitere, astfel că noi nu suntem întâmpinați numai de un mandat, ci și de Duhul însuși” (Macgregor, 2020, 146).  

 

            Concluzie:

1.     Teologia penticostală latino-americană a dus la colapsul „distincției dintre cler și laic” (Macgregor, 2020, 146).

2.     Spre deosebire de cesaționiști, cu o teologie intervenționistă puternică, care prin grija de a preîntâmpina o întemeiere a bisericii pe alte fundamente decât cele apostolice, promovează rigorismul etic, dezavuând falsul și impostura, penticostalismul latino-american anti-cesaționist, gestionează cu succes o teologie care animă demersul evanghelistic în dublă măsură: pe de-o parte propovăduirea Evangheliei se află sub auspiciul Marii Trimiteri, iar pe de altă parte, Duhul Sfânt dinamizează predicatorul și autorizează în mod supranatural predicarea. Așa cum spune Macgregor „Duhul este Dumnezeu Evanghelistul” (Macgregor, 2020, 146).

3.     Într-un context social în care sistemul medical este ineficient, „Manifestările supranaturale ale Duhului sunt, culturalmente, de dorit” (Macgregor, 2020, 147).    

 

 

 

Bibliografie: 

 MACGREGOR, R. Kirk. (2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic. (Prima ediție în anul 2019).