photo from Pexel

     Dezvoltarea accelerată a liberalismului teologic de la începutul secolului XIX și începutul secolului XX a determinat apariția unor reacții protestante sistematice de conservare și promovare a valorilor doctrinare creștine istorice, considerate fundamentale. Macgregor indică faptul că fundamentalismul creștin protestant s-a dezvolatat „în jurul anului 1910, odată cu publicarea unei serii de pamflete numite Fundamentale” (Macgregor, 2020, 114).

     Convergența bine țintită a protestantismului ortodox, a dispensaționalismului teologic și a revivalismului angajant al unor evangheliști ca D. L. Moody, R. A. Torrey și A. C. Dixon, a creat cadrul unui activism religios masiv care a mobilizat atât elaborarea a numeroase și extrem de eficiente scrieri teologice cu accentul pe fundamentele credinței, cât și acțiuni strategice de popularizare neîntârziată a acestora. Macgregor specifică faptul că această convergență dintre activismul revivalist și ortodoxismul înfloritor protestant a „subscris tipărirea și libera circulație a douăsprezece volume de articole scrise de către savanții protestanți conservatori proeminenți [facilitate ulterior] la mii de pastori, profesori, lideri denominaționali și directori YMCA de-a lungul Statelor Unite” (Macgregor, 2020, 114). Iar dintre teologii marcanți care au alimentat acest demers au fost, menționează Macgregor, teologul scoțian James Orr (1844-1913), care a apărat doctrina imaculatei concepții, teologul american Warfield, care a pledat în favoarea divinității lui Iisus Hristos și teologul canadian anglican Dyson Hague (1857-1935), care a atacat efectiv înaltul criticism al Bibliei (Macgregor, 2020).  

     Fundamentalismul a circumscris o serie de doctrine care fuseseră puse sub semnul întrebării de teologia liberală. Cataloagele tezelor fundamentale creștine au fost alcătuite și oficializate de diverse corpuri instituționale confesionale precum Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene de Nord, care a prezervat, de-a lungul anilor 1910, 1916, 1923, doctrina ineranței bibliei, cea a nașterii din Fecioară a Mântuitorului, a răscumpărării substituționare, a învierii în trup a lui Iisus și istoricitatea miracolelor biblice (Macgregor, 2020). Organizația World’s Christian Fundamentals Association a introdus în același catalog teza revenirii lui Iisus și domnia Sa de o mie de ani înainte de momentul învierii finale a celor răposați (Macgregor, 2020). „Fundamentaliștii au identificat ca adversari de nivel înalt ai bisericii, teologia liberală, criticismul biblic înalt și darwinismul, iar pe cei de un nivel mai puțin înalt, catolicismul, socialismul, ateismul, filosofia modernă, mormonismul și spiritualismul” (Macgregor, 2020, 115).

     Fundamentalismul creștin a repurtat o serie de victorii marcante. În primul rând, prin publicarea lucrării lui J. Gresham Machen (1881-1937) care, în 1923, a declarat exclusă din spațiul creștin convigerea teologică liberală (Macgregor, 2020). Acestuia i s-a alăturat jurnalistul Walter Lippmann (1889-1974). El a oferit lui Harry Emerson Fosdick (1878-1969), un ilustru pastor liberal american, posibilitatea de a respinge public argumentele lui Machen (Macgregor, 2020). Refuzul lui Fosdick a fost interpretat ca un gest de defetism și nesiguranță, ceea ce a dus la elogierea lui Machen și la consolidarea pozițiilor dobândite de fundamentaliști până la acel moment. Un alt moment de cotitură în demersul fundamentaliștilor de apărare a credinței creștine și de refațetare a culturii americane moderne, a fost cel din anul 1925, când profesorul de biologie, John T. Scopes, de la Rhea County High School din Dayton, Tennessee, a fost acuzat și găsit vinovat, pentru predarea evoluționismului în școala sa (Macgregor, 2020). Acest proces juridic, care a durat douăsprezece zile, nu a fost lipsit de profunde tensiuni sociale și de concentrări maxime de energii și emoții. În cele din urmă profesorul Scopes a fost amendat, iar fundamentalismul religios creștin a triumfat glorios, având astfel „oportunitatea de a recucerii teritoriile pierdute în fața teologiei liberale și de a aduce multe denominații protestante înapoi la protestantismul ortodox” ( Macgregor, 2020, 116-117).

     Deși perimetrul concepțiilor de bază al teologiei fundamentaliste a avut marginile ușor elastice pe parcursul timpului, incluzând ori excluzând teze, în funcție de caz, perioadă de timp, spațiu denominațional sau școală teologică, totuși, în timp fundamentalismul s-a cristalizat în formule teologice care astăzi includ vederi stricte și imutabile ca ineranța bibliei, creaționismul special, dispensaționalismul premilenist și o eclesiologie potrivit căreia „biserica adevărată nu poate fi identificată niciodată cu niciuna din denominațiile principale, care sunt percepute ca fiind pline de erezie” (Macgregor, 2020, 117). Traducerea în engleză a Bibliei, recunoscută de fundamentaliști rămâne King James Version măcar că aceasta include texte cu o platformă original-fragilă pe care critica textuală le pune în prim plan: benedicția din Matei 6:13b, apendixul marcan din Marcu 16:9-20, narațiunea din Ioan 7:53-8:31 și paranteza din 1 Ioan 5:7 (Macgregor, 2020).   

     Macgregor, urmându-i pe Martin Mary și R. Scott Appleby (Macgregor, 2020), evidențiază cele nouă caracteristici sociologice ale fundamentalismului: 1. Identitatea religioasă a persoanei fundamentaliste rezidă în teologia ei, 2. Adevărul este unul singur, iar fundamentalismul singur este gestionarul lui, 3. Agenda principală a fundamentalismul este apărarea bisericii de asaltul gândirii liberale, 4. Fundamentalistii se consideră în avangarda luptei cosmice de apărare a valorilor fundamentale ale creștinismului, 5. Evenimentele istorice sunt înțelese de fundamentaliști în lumina acestei lupte, 6. Orice opoziția față de ei este discreditată ca atare, 7. Fundamentaliștii recunosc numai o parte din moștenirea lor teologică, ignorând în mod intenționat pecedentele pe care le consideră tacit improprii, 8. Liderii fundamentaliști sunt bărbați, 9. Fundamentaliștii se „revoltă împotriva distribuirii curente a puterii” (Macgregor, 2020, 118).

     Concluzii:

1.     Fundamentalismul a evidențiat o serie de teze doctrinare neschimbabile.

2.     Teologia fundamentalistă se înscrie în prim planul luptei de recuperare și apărare a convingerilor creștine istorice centrale.

3.     Fundamentalismul avansează imaginea bisericii care domină cultura și creează precedentul luptei moderne pentru promovarea credințelor creștine fundamentale și recunoașterea lor ca valori fundamental în spațiul socio-politic contemporan.  

4.     Teologia fundamentalistă a creat premisele implicării active a credincioșilor în viața politică, „[î]n timpul campaniei prezidențiale ale lui Ronald Regan, din 1980, pastorii fundamentaliști și-au mobilizat bisericile să sprijine financiar candidații receptivi [față de valorile lor]” (Macgregor, 2020, 119).

5.     Fundamentalismul promovează atât separaționismul de prim nivel, o noțiune care cuprinde ideea necooperării cu creștinii care nu se înscriu în catalogul fundamentalist, inclusiv mișcările ecumenice, cât și separaționismul de nivel secundar, care pretinde necooperare cu persoane care, deși fundamentaliste sau evanghelice, se asociază cu creștinii nerecunoscuți (Macgregor, 2020).

             Bibliografie:

MACGREGOR, R. Kirk. (2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic (Original work published in 2019).