pics. by Samson Katt from Pexels

Oare chiar l-a creat Dumnezeu? Ce este raul? Trebuie spus, din capul locului, ca raul nu sta pe propriile-i picioare (nu are fundament ontologic). Daca unui orb îi lipseste vederea, este oare acest lucru un rau? Desigur! Un om care poate vedea nu sufera din pricina disfunctiunii de nu putea vedea, deoarece acesta nu are aceasta disfunctiune, el este complet. Nevederea, asadar, este un lucru rau dat fiind faptul ca este o „decompletare”, este o lipsa a vederii. Însa, atunci când unei pietre îi lipseste vederea nu putem spune ca este un lucru rau, deoarece aceasta nu este „decompletata”. Pietrele nu sunt vazatoare astfel încât daca una din ele îsi pierde accidental vederea sa sufere din pricina raului de a nu vedea. Raul este asadar absenta unui lucru din constitutia unei fiinte (raul este absenta binelui – ideea aceasta este cunoscuta de la Epicurus prin Lactantiu si Augustin pâna la apologetii moderni ai religiei crestine). Potrivit naratiunii crestine, Dumnezeu l-a facut pe om complet, sub aspectul ca l-a creat în directa legatura ontologica cu Sine. Prima criza existentiala umana a fost si prima resimtire a raului. Aceasta a avut loc atunci când omul s-a „decompletat” de Dumnezeu alegând sa nu tina cont de recomandarile Creatorului sau. Dar, Dumnezeu nu l-a creat „decompletat” pe om, ci l-a creat în strânsa legatura cu Sine! Bine, dar de ce permite Dumnezeu astazi ca omul sa experimenteze diverse lipsuri, de la lipsa functionalitatii unor organe vitale si pâna la lipsa hranei si apei? Ei bine, sa ne imaginam ca o ramura groasa de stejar batrân are constiinta si ca aceasta este desprinsa de trunchi, ar putea interpreta ramura ca i se face un rau? Ar fi oare îndreptatita creada acest lucru? Da, sub un anumit aspect! Bine, dar daca un sculptor de geniu, ca Brâncusi, ar scobi-o cu grija astfel încât se semene cu Regele Regilor, destinând-o luminilor calde ale expozitiilor occidentale, ar mai trebui sa considere ca „decompletarea” initiala este un rau inacceptabil? Ei bine, daca acum când se afla în cele mai celebre expozitii ale lumii, ar avea, sa zicem asa, minte, atunci foarte probabil ca s-ar felicita de bucurie ca a avut sansa de a fi încaput odata pe mâinile lui Brâncusi, sculptorul de geniu. Tot astfel, daca suferintele noastre trecatoare ne propulseaza, prin harul Divin, catre o bucurie mai mare si impostaze glorioase fara corespondent în lumea de acum, atunci am mai putea sa le consideram drept un rau injust si o suferinta indezirabila?