Eclesiastul 4:5-8, image from Pexels

Împaratul propovaduitor, exponent al gândirii ebraice stravechi, se apleaca cu deosebita preocupare asupra unui capitol central al vietii omului: munca. Bazele empirice care sustin demersul analizei gânditorului de la Ierusalim ne sunt necunoscute, însa ne-a ramas concluzia lui. Si anume, omul nechibzuit, resemnat în privinta valorii muncii, cel care se multumeste cu ne-munca, „îsi încruciseaza mâinile” (4:5). Rezultatul acestei deprinderi paguboase este pauperitatea, apelul la promisiunea fara acoperire a alcoolului, fapt care, prin consecinta, va duce la naruirea sanatatii: „îsi manânca însasi carnea lui” (4:5). La cealalta extrema este munca excesiva „amândoi pumnii plini de truda . . .” (4:6). Munca, sedusa de realizari sclipitoare si aspiratii mari, se dovedeste, în final „o goana dupa vânt” (4:6), deoarece niciodata nu putem munci destul încat sa fi realizat tot ceea ce poate fi visat, „munca lui n-are sfârsit si ochii lui nu i se satura niciodata de bogatii . . .” (4:8). Iar sub aspectul satisfactiei muncii, eclesiastul este, din nou, realist si la obiect, cui produce munca deplina bucurie? Cel care munceste în exces nu poate munci pâna peste cap si, în acelasi timp, sa savureze saptamani la rand, din nou si din nou, cu fata la soare, sub o umbreluta multicolora undeva pe o plaja exotica, din rodul muncii sale. Eclesiastul este însa convins ca atât saracia nemuncii, cât si deprimarea muncii istovitoare sunt lipsite de întelepciune si sens. Masura muncii este munca rezonabil dozata. Adica nici încrucisarea indiferenta si nepragmatica a mâinilor, dar nici „amândoi pumnii plini de truda”, ci, mai degraba, „o mâna plina de odihna” (4:6) si doar un pumn plin de truda. Sa ne odihnim doar atât cât sa putem relua cu bucurie munca, si sa muncim în asa fel încât sa ne odihnim cu folos, în trup si spirit, si ulterior sa ne putem ajuta semenii!