Photo from Pexels

Aseară, într-o discuție la ușa bisericii, o persoană a rostit, cu maximă condescendență, ceea ce tocmai am punctat deja în titlul articolului: „eu nu am nici o problemă cu celelalte religii”. Persoana nu era deloc ofuscată de existența altor confesiuni, nedând semne nici de intimidare, nici de disonanțe cognitive reale, dimpotrivă era senină de parcă a enunțat o axiomă.

             E de bine să recurgem la astfel de teze, e de rău? Să-l invităm, așadar, la meditația noastră pe un sociolog al religiei contemporan, Rodney Stark. El remarcă faptul că încă în 1776, în statele americane, pluralismul religios, adică existența paralelă și egală a diferitelor confesiuni creștine, se afla într-o măsură substanțială (Stark, 2011, p. 380). Pluralismul religios ar fi generat, în fapt, o creștere semnificativă, alimentată de o competiție dinamică, a confesiunilor creștine americane: „Acesta a fost «miracolul» care a mobilizat americanii în ceea ce privește credința, având ca rezultat faptul că, pe la anul 1850, o treime dintre americani au aparținut unei congregații locale. Pe la începutul secolului XX, jumătate dintre americani s-au regăsit într-o comunitate religioasă, iar astăzi 70 de procente” (Stark, 2011, p. 381). Niall Ferguson a mai susținut acest punct de vedere în Civilisation: The West and the Rest.     

            Dar, care este efectul pluralismului asupra confesiunilor în particularitatea lor? Stark îl citează pe Steve Bruce care a atras atenția că pluralismul amenință plauzibilitatea doctrinelor, valoarea lor individuală fiind erodată de existența „pe piață” a unei diversități copleșitoare de crezuri competitoare. Iar dacă libertatea umană prescrie libertatea religioasă, atunci se impune admiterea pe piața ideilor a oricăror credințe, fapt care duce, inevitabil, la universalizarea ereziei (Stark, 2011, pp. 383-384).

            Pe de altă parte, sociologul Peter Berger a argumentat teza că pluralismul religios distruge plauzibilitatea tuturor religiilor deoarece atunci când sunt mai multe religii egale ca valoare pe piața religiei, individul nu mai știe ce ar trebui să creadă, se instalează descumpănirea și marasmul, iar societatea își pierde consimțământul și coeziunea. Atunci și acolo, în schimb, susține Berger, unde societatea se adună sub „copertina sacră” a unei singure paradigme religioase se regăsesc și cultivă încrederea și consimțământul (Stark, 2011, p. 384).

            După câte se pare, societatea nu riscă prăbușirea, dacă nu recurge la „copertina sacră” ori la cea seculară, din moment ce oamenii sunt mulțumiți cu „umbreluțe confesionale” de grup, „ei au doar nevoie de prieteni pe-o minte cu ei – pluralismul nu provoacă credibilitatea religiilor deoarece grupurile pot fi în totalitate dedicate credinței lor în pofida prezenței altor persoane care sunt consacrate altor crezuri” (Stark, 2011, p. 384). Așadar grupul confesional rezistă competiției dacă în interior există unitate dogmatică și, dacă în raport cu celelalte confesiuni, remarcă Mario Jo Neitz, există certitudinea superiorității credinței proprii (Stark, 2011, p. 384).

            Sub aspectul consistenței doctrinare, Berger subliniază că pluralismul religios determină o „ieftinire” a sumei teologice, care pe fondul domniei „preferințelor consumatorului” religios, devine din ce în ce mai subțire pe măsură ce umbrela doctrinară este întinsă pentru a cuprinde cât mai multe capete: „consumatorii vor prefera «produse religioase care să consoneze cu conștiința secularizată» (Stark, 2011, p. 385). Așadar, grupul religios fie se va adresa unor indivizi dinafara lor mai puțin educați decât ei, fie va fi nevoită să-și „subțieze” și „elasticizeze” convingerile. Dacă așa stau lucrurile, „atunci bisericile de succes vor fi cele care nu vor pretinde un salt al credinței vis-a-vis de supranatural, vor impune mai puține pretenții morale și se vor mulțumi cu nivelurile minimale de participare și susținere” (Stark, 2011, p. 385). La finele acestor considerații Stark conchide succint: „Sub acest aspect, pluralismul duce la ruinarea religiei” (Stark, 2011, p. 85). Stark pune pe tapet și concluzia Bryan Wilson, de la Oxford, care considera ca pluralismul este responsabil de pierderea vitalității bisericilor din societatea americană și de acceptarea de către acestea a superficialității (Stark, 2011, p. 385).

            Pluralismul religios pare, așadar, în primă instanță responsabil de „miracolul” mobilizării credinței, cel puțin pe teren american, fapt care ar întemeia, de bună seamă, serenitatea unei retorici de tipul „eu n-am nici o problemă cu celelalte religii”, o teză care, să recunoaștem, trădează perspectiva unei lumi în care diferențele s-ar rezolva prin focuri de armă. Dacă este instrumentată o hermeneutică a iubirii supraabundente, în termenii lui Paul Ricoeur, atunci până și declamațiile ofensatoare sunt receptate cu bunăvoință, în spiritul iubirii lui Hristos, prin urmare nu se justifică teza că susținerea adevărului absolut în materie de credință ar duce inevitabil la conflicte.   

            Ceea ce, însă, remarcă Stark este că pluralismul a transformat spațiul religios într-o piață a cultelor, fapt care a generat, iată, competiția dintre ele, a universalizat erezia, a predispus la evaluarea gonflată a propriei credințe, a transformat adevărul într-un bun mercantil,  a determinat ieftinirea doctrinei și porționarea acesteia după preferințele consumatorului religios, a negociat cu lejeritate existența supranaturalului, a coborât standardele morale, a redus considerabil participarea la viața bisericii,  a diminuat vitalitatea bisericilor, a condus la superficialitate. Pluralismul este ca un sanatoriu al omului recent care promite întrămarea, în timp ce, în creuzetele din dos se pregătesc mixturile care vor continua să inducă pe nesimțite disonanța gândirii, gonflarea de sine a congregațiunii, abandonarea adevărului, demiterea moralității și compromiterea supranaturalului.

Ce-i de făcut? O opțiune ar fi cea de a opta pentru terapia adevărului și iubirii. Nu a adevărului fără iubire,  deoarece aceasta ar produce certuri, generate de linii dogmatice care demarcă grupuri și adeziuni antagonice, dar nici a iubirii fără adevăr, deoarece aceasta ar duce la subțierea adevărului împărtășit și a eticii până la desființare, și atunci vom fi nevoiți s-o luăm de la început, dar numai după ce convulsiile sociale regretabil de costisitoare vor fi dovedit că omul nu poate trăi fără bine și adevăr. Avem o problemă cu religiile, însă problema trebuie rezolvată cu iubire, printr-o căutare împreună a adevărului și a binelui, fără egocentrare și fără superficialitate.

Bibliografie:

1.     Stark, Rodney. (2011). The Triumph of Christianity, How the Jesus Movement Became the World’s Largest Religion. Harper One/Harper Collins Publishers. Ediție electronică.