Eclesiastul 4:1-3

În?eleptul evreu trece în revista toate nefericirile care se înscriu în registrul oprimarii. Si remarca, în consecinta, ca cei oropsiti „varsa lacrimi” (4:1). Asuprirea savureaza lacrimile noastre si-i place sa le priveasca cum curg. Pentru ea nu exista culoarea rosie, nu se opreste, nu stie cand este destul! Oprimarea este un buldozer fara frâne, un monstru fara minte, o facatura umana pornita împotriva a tot ce este omenesc. Asa cum a fost cazul celor 1,5 milioane de armeni care, acuzati de tradare de guvernul Young Turk în 1915, au fost executati, adulti si copii deopotriva. Sau cei 20 de milioane de prizonieri care au avut parte de munca silnica, tinuti în conditii inumane, fara hrana suficienta, si care au sfârsit prin moarte prematura. Lista celor obijduiti din istoria noastra recenta continua cu cei 6 milioane de evrei care au trecut prin holocaust (arderea de tot), cei 300 000 de cetateni chinezi ucisi de japonezi, în Nanking, milioanele de morti din Cambogia, eroii Revolutiei Libertatii noastre din ’89, sutele de victime din Bosnia si Hertegovina anilor ’90, genocidul din Rwanda, si lista continua. Dar ce-i mai grav este ca cei oprimati, trecuti prin malaxorul crud al suferintei n-au mângâiere, „ei sunt prada silniciei asupritorilor lor ?i n-are cine sa-i mângâie!” (4:1). Dar ce sa facem atunci când oprimarea ne ia vlaga, pacea din suflet si seninatatea aducand în loc insulta, deprivarea, vatamarea, cand ne ia copiii si ne închide parintii si fratii, cand ne obliga la pribegie si cheama moartea, cand ne dispera si nimeni nu-i cu noi sa ne mângâie? Eclesiastul este indignat si reclama faptul ca asuprirea lasa urme de tanc pe sufletul nostru fragil. Dar optiunile la aceasta nu sunt multe: fie moartea, pentru ca ea o face sa înceteze („am gasit ca mortii . . . sunt mai fericiti decat cei vii . . . .” 4:2), fie nefiinta celui care „nu s-a nascut înca” (4:3). Daca traiesti, atunci suferi, iar daca suferi, si ai cine sa te mangaie, atunci suporti mai usor greutatea, dar daca nu? În universul naturalist nu exista decat optiunea mortii, sau alternativa de care nu dispunem, cea de a nu ne fi nascut înca (4:2-3). Însa, universul creat, este cel în care intervine Creatorul. Noi suntem creatia lui si tine la noi mai mult decat un pictor la pictura lui, sau un scriitor la opera sa, mai mult decat o mama la fiul ei, mai mult . . . si intervine la vreme! Când nu ne consoleaza nimeni, Dumnezeu ne mângâie si „umple inima de bucurie” (4:20c). Sa ne aducem aminte de Dumnezeu! Sa-l ascultam pe eclesiast pana la capat!