Eclesiastul 1:1-11

Gânditorul semit, ipostaziat în actul comunicarii unor adevaruri pe care le considera imperioase, raspunde întrebarii: Ce folos are omul din toata truda sa? Raspunsul sau este construit pe trei etaje: la parter, omul este efemer si, prin implicatie, asa este si rezultatul lucrului sau care, spre deosebire de soarele care alearga necontenit pentru a pune în scena rasaritul si apusul, de vântul si apele care se misca ciclic si fara astâmpar, acesta se opreste subit si ireversibil; la etajul înai, se dovedeste ca nimic nu este atat de unic, încât sa se poata identifica noutatea fara precedent; iar la etajul din urma, nimic nu este nici remarcabil, nici memorabil în final. Dar oare exista vreun folos din constatarea ca, in final, nimic nu-si pastreaza calitatea de a fi folositor? Pentru întelegerea aceastei intrebari se impune, parca fara intarziere, necesitatea parcurgerii întregii lecturi a scrierii Eclesiastului. Dupa ce înteleptul semit cutreiera cele mai comune si abrupte carari ale vietii ajunge la concluzia ca fericirea este un dar al Domnului, ca aceasta "vine din mâna lui Dumnezeu" (2:24). Prin urmare, fericirea nu ne iese in cale pe neasteptate, nici nu ne intra in casa prin efractie si aceasta nu poate fi nici urmarita pe ascuns in desisurile izolate ale lumii nostre, ci este dobandita de la Dumnezeu. Ideea poposirii la umbra reconfortanta a indurarii lui Dumnezeu, a intalnirii personale cu El, este cel putin ademenitoare.