pics from Pixels

Textul biblic:1 Samuel 15

Contextul general

Poporul pretinde de la profetul Samuel un rege, după modelul civilizației canaanite (1 Samuel 8:5). Modelul canaanit era profilat de o logică a urii, de cruzime intempestivă (Exod 17:8–16) și violență fără urmă de remușcare și frică de Dumnezeu (Deuteronom 25:17–18). Exigența politică întemeiază o criză profundă și demască instant reflexul mimetic al unui popor menit, cum mult timp înainte, să se remarce în istorie prin distincție etică și detentă spirituală inconfundabilă.  Adeziunea poporului la regimul monarhic constrasta profund, însă, cu regimul teocratic reprezentat de profet. Profetul îi face poporului concesia de a-i alege un rege, însă caută insitent căi de a readuce poporul la organizarea teocratică, astfel că, în împrejurarea istorică în care beneficia deplin de avantajul unei autorități ne-erodate, profetul inovează alternativa unei monarhi teocratice.

În împrejurarea în care Samuel se bucura de dubla responsabilitatea, profetică și politică, îi cere împăratului Saul, în numele lui Dumnezeu, executarea heremului (nimicirea totală a lui Amalec). Asta preupunea „eliminarea” deopotrivă a femeilor, copiilor și pruncilor. Cum se împacă teologia unui Dumnezeu salvator cu ordinul radical al exterminării unui întreg popor? Cum poate un Dumnezeu bun să pretindă uciderea copiilor? Pe de o parte, în 1 Samuel 15:3, Dumnezeu îi poruncește lui Saul: „Du-te acum, bate pe Amalec și nimicește cu desăvârșire tot ce-i al lui.” Pe de altă parte, Scriptura afirmă clar că Dumnezeu nu are plăcere de moartea celui rău: „Doresc Eu moartea păcătosului? zice Domnul Dumnezeu. Nu doresc Eu mai degrabă ca el să se întoarcă de la căile lui și să trăiască?” Ezechiel 18:23

 

Educație prin înfrângere

Soluția propusă aici este ideea de educație prin înfrângere. Adică, Dumnezeu își educă poporul prin  deblocarea treptată a mentalității sale agresive (vezi Romani 1) și facilitarea unor proiecte, proprii acestei metnalități, care să ducă inevitabil la escaladări de conflict atât de dezgusătoare încât poporul să învețe din acestea că pacea este mai dezirabilă decât violența.

La prima vedere, textul pare să pună în conflict severitatea lui Dumnezeu cu bunătatea Sa. Dar în cheia educației prin înfrângere, textul poate fi citit astfel: Dumnezeu lasă pe Israel să intre în logica sabiei pentru ca din ea să învețe logica păcii. Israel ceruse împărat ca neamurile, o siguranță geopolitcă impusă de exercitarea neîntârziată și fără milă a brutalității, o armată superioară și victorii militare întreținute de flacăra mereu aprinsă a conflictelor. Dumnezeu îi lasă, așadar, să vadă cum arată această lume. Dacă alegi calea sabiei, și sabia te va alege pe tine. Violența nepotolită escaladează ineluctabil. Conflictul netratat se întoarce cu mai mare energie și ceea ce pare rezolvat prin forță, revine mai târziu, ca un bumerang, cu o măsură îndoită.

Prin facilitarea degajării  sălbăticiei din ei în împrejurări  critice și belicoase (sălbăticie evidențiată și de protestul de un radicalism fără precedent al levitului pelerin a cărui țiitoare a fost siluită de beniamiți până la pierderea vieții, vezi Judecători 20:5), Dumnezeu demască ororile violenței. Această logică a educației prin înfrângere este marcată de câteva texte: în Judecători 2:21–23 și 3:1–4, Dumnezeu lasă popoare ostile în jurul lui Israel pentru ca, prin confruntarea cu războiul, acesta să poată învăța ce înseamnă viața fără ascultare; în 2 Cronici 12:5–8, Dumnezeu îngăduie ca Iuda să fie supus lui Șișac, împăratul Egiptului, ca poporul să învețe „deosebirea dintre slujirea Mea și slujirea împărățiilor altor țări”; iar În Isaia 42:24–25, profetul remarcă faptul că Domnul a creat cadrul conflictului inegal și al înfrângerii iminente, din pricina neascultării. Menirea intrării în spațiul conflictului a fost pedagogică. Toate aceste texte indică faptul că Dumnezeu educă și prin consecințe. Când poporul alege lumea violenței, Dumnezeu îl lasă să guste amarul morții, ca să învețe că pacea nu vine din sabie, ci din ascultarea de Dumnezeu.

Cazul Estera, paralela Saul-Mardoheu

Herem-ul este executat întocmai (1 Samuel 15:8), măcar că un alt rege, David, avea să aibă de-aface cu același trib, mai târziu, peste câțiva ani, întrând în caruselul unui conflic alimentat de zvâc și răzbunare. Și acest conflict, soldat cu o victorie, și de data aceasta, parțială și temporară, a ațâțat flacăra războiului și mai mult, în loc s-o potolească sau s-o stingă pentru totdeauna. Patrusute de tineri, „care au încălecat pe cămile și au fugit”, au dus mai departe securea războiului (1 Samuel 30:17). Unul dintre acești tineri au conservat și transmis vendeta pe care o regăsim în cartea Estera.

 

Saul este prezentat în 1 Samuel 9:1–2 astfel: „Era un om din Beniamin, numit Chiș… El avea un fiu cu numele Saul.” Așadar, Saul este fiul lui Chiș, din seminția lui Beniamin. Acest detaliu este foarte important pentru lectorul cărții Estera, deoarece Mardoheu este prezentat într-un mod asemănător: „În capitala Susa era un iudeu numit Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Șimei, fiul lui Chiș, bărbat din Beniamin” Estera 2:5. Prin urmare, Biblia creează o paralelă intenționată între Saul și Mardoheu. Saul este beniamit, fiul lui Chiș. Mardoheu este beniamit, legat de casa lui Chiș. Saul se confruntă cu Agag, împăratul amaleciților. Mardoheu se confruntă cu un strănepot de-al lui Agag, numit Haman,  un agaghit. Această paralelă nu este accidentală. Ea arată cum un conflict vechi, tratat greșit în vremea lui Saul, revine, cu și mai mare forță, în vremea Esterei.

 

Revenind la ordinul nimicirii transmis de profet, și ținând cont de discordia dintre iudei și amaleciți, ancorând totodată în textele care invocă educația prin consecințe, putem interpreta porunca exterminării, ca pe un mijloc divin de a induce în popor, într-un final, reflexiv, ideea că violența nu e niciodată cea mai bună soluție, că aceasta, purtând plodul fricii, dă naștere morții în ambele tabere ale conflictului.    

 

Rezumat istoric: Agagitul și beniamitul

În 1 Samuel 15, Saul nu ascultă pe deplin. El nimicește o parte din Amalec, dar îl cruță pe Agag și păstrează cele mai bune animale: „Saul și poporul au cruțat pe Agag și oile cele mai bune, boii cei mai buni…” 1 Samuel 15:9. Agag devine trofeu de război, iar animalele sunt bunuri alimentare pentru care se merită riscul suportării consecințelor pentru o nouă amendare a tezelor religioase fundamentale. Profetul Samuel, indignat de faptul că proiectul său politic de reinstaurare a teocrației este amenințat, îl confruntă pe Saul statuând: „Ascultarea face mai mult decât jertfele”1 Samuel 15:22. Victoria fără ascultare rodește înfrângerea: „Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, te leapădă și El ca împărat” 1 Samuel 15:23. Această sentință nu încheie însă proiectul de relansare a brutalității. Peste ani, Haman, un abil politician acomodat cu succes la palatul lui Ahașveroș, dobândește dreptul de a epura etinic iudeii din imperiu: „A socotit prea puțin să pună mâna numai pe Mardoheu… și a voit să nimicească pe toți iudeii” Estera 3:6. Din suma dintre ofensa personală și memoria încă vie a herem-ului iudaic rezultă răzbunarea și proiectul și mai răsunător al unei și mai mari exterminări.  

Memoria exterminării de la Havila și Șur (1 Samuel 15:7) a dospit răzbunarea, și confirmă, cu vârf și-ndesat, principiul formulat de Isus din Nazaret, în Matei 26:52, principiu care evocă grosolănia brutalității și a războiului: „Toți cei ce scot sabia de sabie vor pieri” Matei 26:52. Putea umbla, așadar, Isus din Nazaret în papucii lui Samuel? Samuel și Saul au scos sabia de care acum, în Estera, poporul este amenințat. Cuvintele profetului Isaia răsună strident și implacabil: „l-a ars, și n-a luat seama”. Cuvintele lui Isus nu sunt doar o interdicție punctuală adresată lui Petru. Este o descoperire a logicii păcii, logica împărăției lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu nu înaintează prin sabie, ci prin cruce; nu prin răzbunare, ci prin iertare; nu prin exterminare, ci prin chemare la pocăință; nu prin violență, ci prin pace!

Să fie, așadar, 1 Samuel 15, evocarea educației prin înfrângere, un demers istoric din care poporul să poată asimila valoarea păcii din suferința imundă furnizată de lansarea ignobă în agresiune și violențe? Un fel de a zice: cu voi, răi cum sunteți, nu se poate altfel decât dacă vă las să acționați așa cum vă este inima, până când veți învăța că mai dezirabilă este viața cu pace decât viața cu ură, că mai bine porumbel, decât șoimul care luptă dement până la autodistrugere. În acest text, Dumnezeu lucrează cu materialul clientului, poporul Său are tabieturi josnice și deprinderi belicoase și îi cere acum să acționeze pe cale de consecință. Cu cine să acționeze în Canaan, decât cu acesta, așa cum este.

Dar, chiar și așa, n-a avut altă cale Dumnezeu, decât să dea curs răutății unui popor sângeros aflat în mijlocul unor popoare la fel de haine și inumane?  Atunci nu, nu avea, atât era tot. Dar, în schimb, în agenda istorică, Dumnezeu avea actul venirii celui care va acționa din iubire după o logică a iertării și păcii. O logică ce avea să schimbe lumea în bine.

Concluzie:

Israel era un popor chemat la pacea legământului, dar contaminat fiind de logica violentă a neamurilor, i se cere să acționeze în conformitate cu aceasta pentru a învăța din înfrângere. Voia împărat ca neamurile. Voia rezolvare prin sabie. Voia conflictul și impunerea prin forță. Este îmbătat de orgoliul care-i șoptea pe îndelete „ești mai tare decât el, nu te lăsa, lovește!”. Dumnezeu îl lasă să intre în această logică pentru ca istoria să-i arate că sabia nu rezolvă răul, ci doar escaladează piscurile amețitoare și infecte ale conflictului. Saul este trimis împotriva lui Amalec, dar Saul însuși este demascat ca om al ascultării parțiale și mâniei. El câștigă lupta, dar pierde războiul, și odată cu el Israelul. Amalec pare judecat, dar conflictul reapare în Estera. Agag recidivează tipologic în Haman și Saul, beniamitul din casa lui Chiș, își găsește corespondentul în Mardoheu, beniamitul din Chiș. De această dată evreul este victima, iar amalecitul, victimizatorul. Numai harul divin a făcut ca destinul evreilor să vireze spre dreapta.

În esență, Dumnezeu arată poporului că violența nu garantează succesul, că memoria colectivă nu are picioare scurte, iar răul făcut altuia se întoarce ca un bumerang asupra celui care nu a știut să-l curme. Dacă trăiești după logica conflictului, ia seama la unghiul de 15 grade al tăișului săbiei calită în furnarele nestăpânirii de sine și revanșei. Dacă însă admiți, și tu, într-un final, logica păcii, vei adopta iertarea și pacea, valori care au portanța de a transforma ura în bine și animozitatea în armonie.