Invidia și înțelepciunea gândului bun

image from Pexels, Igorejov

Îl vezi pe celălalt cum progresează mereu, nestăvilit și îmbătat de fericire, exhibând cu lejeritate un suveran sentiment de superioritate. Gesturile sale afirmă emfatic solilocvii de genul: „vezi, eu sunt premiantul!”, „ceilalți mă invidiază, iar eu mă hrănesc copios din frustrarea lor”, „și pe mine m-a durut să ajung aici, dar de voi mă doare acum în vârful părului”, „sunt așa, pentru că merit”, „sunt în altă ligă, nu ca voi”, „am tot ce-mi trebuie, nu fără sacrificii, însă sunt aici pentru că sunt mai deștept decât voi”.

Ce e de făcut? Să-l depășești? Acesta ar fi un gest sacrificial; să te consumi de invidie, sperând că stresul tău îi va tempera aplombul – absurd și neproductiv, e ca și cum ai sta în fața trenului încercând să-l oprești cu privirea.

Ce altceva? Păi, să îi dai „ignore”. Asta ar fi o soluție, dar o poți ține tot așa? E ca un scai de livadă care ți s-a agățat de tricou pe la spate, iar acum te zgârie nițel, dar insistent, de fiecare dată când faci o anumită mișcare.

Cum ar fi dacă ai avea în vedere și următoarea chestiune? Timpul își lasă patina peste toți, astfel încât, în cele din urmă, chiar și cel care înaintează semeț se va domoli dramatic, până și puterea lui se va extenua spectaculos, până și el se va scurge ireversibil prin sita timpului și va fi acoperit de voalul uitării. Totul va fi uitat odată cu trecerea timpului care uniformizează ca un tăvălug cu cilindrii de plumb, nimeni nu-i scapă. Dacă privești așa, atunci pentru cine nu poți dormi? Pentru cine te stresezi și-ți îneci celulele cu doze mari de cortizol și adrenalină? Pentru ce îți inflamezi cronic corpul și abuzezi de inima ta, de singura ta inimă? Pentru ceva ce va fi acoperit în uitare de frunzișul tomnatic al istoriei? Pentru ceva ce se va degrada inevitabil și dezgustător? Și despre el/ea faptele lui/ei vor fi șterse de uitare și acoperite de tăcere, de o mare tăcere!

Treci peste. Uită-te mai departe, ține la tine și spune-ți în sine când îl revezi „mi-e milă de tine, și pe tine te va strivi șenila rece a istoriei, nu ești cu nimic mai în câștig. Și după tot efortul cu ce vei fi rămas?”

Și el și tu aveți o singură inima care se bucură cu o intensitate dată doar de măsura de care-i în stare o inimă de om, atât, nimic mai mult. Înțelepciunea e să dai curs scalării intensității ei. Să-ți umpli inima cu ceva cald, să nu pompeze la rece sau în gol. Sunt atâtea cu care aceasta se poate reanima sau întreține. Iar bucuria ei e cu atât mai mare cu cât i le arăți pe fiecare în parte, așa îi dai ocazii repetate să se bucure pe îndelete. Fie binele acela și unul minuscul. Poate-i o „perlă”! Lasă binele acela să captiveze atenția inimii tale încât să zică „oau! e extraordinar, am eu așa ceva? Ce m-aș face fără acest bine? Ce bine că am acest bine!”

Tu cu binele tău îți urci inima pe trepte de intensitate la care cel bogat ajunge numai dacă se auto-recompensează cu un Bugatti sau Lamborghini. Da, intensitatea bucuriei voastre e la fel! Dar, la el poate fi o problemă. Cu cât are mai multe bunuri, cu atât tinde să le treacă cu vederea mai mult – că pentru a le contabiliza pe toate, trebuie să se grăbească, iar grăbindu-se nu se mai poate bucura, căci cine se poate bucura de un lucru în goana mare?

Într-un final cel cu „progresul” și succesul nu se mai bucură autentic nici de faptul în sine de a progresa, mai ales că, dacă are curajul, este și el ispitit să se uite la alții de jos în sus! Așa bucuria se duce pe apa sâmbetei. Nimic nu-l salvează de la abisala cădere în nefericire decât dacă în coșulețul cu flori a inimii sale cultivă floarea rară a mulțumirii. Nu știu dacă el a ajuns aici, că un om ajuns aici este discret, modest, mulțumit, generos și nu stă îngenunchiat și cu mâinile pe pista de atletism ca în competiția secolului.

În concluzie, ție nu-ți trebuie decât înțelepciunea de a te autoservi cu gândul bun!

 

 

Autor articol
Călin Talos