Picture by Ronda Productions, from Pexels

Ioan relatează succint o afirmație a lui Isus din Nazaret care a făcut istorie: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viață”. Această afirmație invocă cu gravitate natura multivalentă a persoanei Sale. Isus este calea cunoașterii recompensată de adevăr și, totodată, El este și adevărul validat de viață. 

El este Viața. În Psalmul 36:6,9 este scris despre Dumnezeu: „Doamne [. . .] la Tine este izvorul vieții”. Isus din Nazaret a revendicat și apropriat aceste cuvinte spunând pe scurt „Eu sunt . . . viața”. Mai mult decât atât, El (Mântuitorul) a semnalat că poate da și altora din această viață și că oricine o poate dobândi de la El la fel de simplu precum o cană cu apă: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4:14). Dacă Dumnezeu este Izvorul vieții și Isus este viața/izvorul vieții, atunci Dumnezeu este Isus și viceversa. Așadar, prin revendicarea acelor cuvinte din Psalmi, Isus s-a evidențiat ca Dumnezeu. Cuvinte într-adevăr valente, însă validate abundent spre finele carierei sale mesianice, la înviere. Prin urmare, putem avea încredere în valoare lor!

Și alte Evanghelii raportează auto-revelarea radicală a lui Isus din Nazaret. Astfel că, în Evanghelia după Matei, Isus reformulează principii etice fundamentale ale lui Moise, ca și cum acelea ar fi avut tare inadmisibile. El se suprapune cu emfază autorității lui Moise, cel mai important profet din iudaism. „Ați auzit că s-a zis [s-a zis de către Moise]. . . dar eu vă spun” (Matei 5:21, 27, 33, 38, 43). Apexul ameliorărilor esențelor etice este constituit de corecția următoare: „ați auzit că s-a zis «. . . să urăști pe vrăjmașul tău.» Dar eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri” (Matei 5:43,44). Într-o zi o profesoară de sociologie din preuniversitar m-a întrebat despre ce ar trebui să facă la predarea la clasă ca să meargă totul bine. I-am răspuns, în esență, să-i iubească în spirit creștin pe elevi, iar când aceștia vor fi ostili, atunci să-i iubească și mai mult. După această discuție s-a dus la clasă cu o bancnotă și i-a întrebat dacă este cineva care și-ar dori s-o primească în dar. Toți elevii au ridicat mâna. Atunci a mototolit bancnota, a aruncat-o la pământ, a călcat-o în picioare, a zgâriat-o și a murdărita cu talpa pantofului după care a ridicat-o si i-a întrebat „acum cine o mai vrea?” Unii au ridicat mâna, semn că prețuiesc valoarea ei la fel de mult și acum. Atunci ea le-a explicat, vedeți, așa sunteți și voi, nu contează că cineva va aruncat la pământ, că ați fost călcați în picioare, că ați fost murdăriți în fel și chip, voi sunteți o valoare. Acesta este mesajul lui Isus. Nu contează că ai fost călcat în picioare și terfelit, nu contează că ai fost aruncat la pământ și ținut sub călcâi, în ochii lui Dumnezeu tu ai valoare. Dovada este tocmai faptul că Dumnezeu l-a trimis pe Fiul ca să te ridice de unde ai căzut, să te șteargă de praful lumii, să te îndrepte și să te păstreze pentru Sine. 

Nu doar că, în primul rând, Isus din Nazaret s-a identificat ca Dumnezeu și că, în al doilea rând, s-a suprapus autorității lui Moise, dar, în al treilea rând, în Evanghelia după Ioan, Isus și-a acordat o importanță mai mare decât a avut-o Avraam, fondatorul națiunii ebraice. În ce context și din ce motiv? Preopinenții evrei au dat de înțeles că ei sunt descendenți ai lui Avraam și că nu au motive să crediteze și respecte mesajul lui Isus sau persoana lui. Ei erau fiii lui Avraam, or aceasta le conferea statut moral și importanță spirituală (vezi Ioan 8:39, 45). Atunci Isus a făcut următoarea mărturisire: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte să se nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8:58). Această declarație este plină de semnificații. Dacă ei, evreii, erau importanți pentru că sunt descendenții lui Avraam, ce valoare are Isus dacă El este ascendentul său? Dacă evreii au valoare pentru că derivă din Avraam, atunci Isus este mai mare decât Avraam pentru că este înainte de el. O aserțiune curajoasă! Acest lucru însemnează și că Isus, fiind înainte de Avraam, primul evreu, nu este evreu. Si totuși este evreu pentru că a ales să fie, după trup, descendent al acestuia (sămânța lui). Dar cum și de ce s-a întrupat Isus, cel care este Dumnezeu și suprapus autorității lui Moise? Un copil a întâlnit în fața casei un grup de furnici, mici și harnice. S-a gândit să le facă daruri și a adus din casă fărâmituri de pâine și chiar cristale mici de zahar. Le-a îndrăgit foarte tare. La un moment dat, cum stătea el ghemuit peste ele cu fascinație, s-a gândit să le vorbească, cu drag și alean. Pentru că nu-l băgau înseamnă, copilul s-a gândit la cum să facă să devina ca una din ele. Dar nu a putut. De aici drama povestirii. Nu tot așa este cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a îndrăgit chiar mai mult. Ne-a făcut tot felul de daruri dar nu l-am băgat în seamă. Atunci s-a gândit să se facă ca unul din noi pentru ca văzându-L și auzindu-L să ne putem împrieteni cu Dumnezeu. Iov declară: „Împrietenește-te dar cu Dumnezeu, și vei avea pace; te vei bucura iarăși de fericire” (Iov 22:21). Dacă a fi din Avraam înseamnă ceva, este un lucru mare, atunci Isus, care este înainte de Avraam este și mai mare. Or asta-i ideea: Isus este cel mai mare! Asocierea cu El este ce-l mai înțelept demers posibil, mai mare decât orice realizare.  

Acum știm că parte din identitatea lui Isus este divinitatea Sa, superioritatea Sa față de Moise și anterioritatea Sa față de Avraam.

Dar cine și cum suntem noi? 

Noi suntem caracterizați de frici, de cinci frici fundamentale. Spre deosebire de Isus Hristos, căruia nu-i lipsea nimic, noi suntem caracterizați de cinci nevoi profunde și acutizate.

 

1.     Frica lipsei de sens 

În Biblie există persoane care, cel puțin odată în viața lor, și-au pierdut semnificația de a mai trăi. Pentru ei viața nu mai avea sens. Eclesiastul consumă cerneala pentru o carte întreagă pentru a argumenta că viața nu are niciun sens, că „totul este deșertăciune, și goană după vânt” (Eclesiastul 1:2, 14, 2:17, 3:19, 12:8). Ilie, după ce a repurtat o epocală victorie religioasă culminată cu delirul triumfalist care a dus la moarte de om,  a realizat, pe de-o parte că răul nu-și epuizează niciodată resurse politice de constrângere și revanșă, că Izabela pusese la cale execuția lui și că, prin urmare, s-a luptat cu morile de vânt, iar pe de altă parte că sărise calul atunci când i-a linșat cu ranchiună pe preoții păgâni, se retrage în pustia de la Beer-Șeba zicând: „Destul, Acum, Doamne ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei” (1 Împ. 19:4). Iona, de asemenea, la capătul unei campanii misionare epuizante, fizic și mental, zice: „[a]cum, Doamne, i-am viața căci vreau mai bine să mor decât să trăiesc!” Doamne nu ești drept - am putea parafraza noi - nu ești drept deloc, ninivenii sunt oameni atât de răi și, acum când puteai să-i condamni, Tu le treci cu vedere păcatele, Tu îi lași cu viață. Nu mai vreau să trăiesc, nu mai vreau să trăiesc într-o lume în care nu se face dreptate! Un elev, să-i spunem Alex, mi-a făcut odată următoare mpsrturisire: „Am trecut printr-o perioadă mai grea acum aprox. o săptămână și de atunci simt că nu mă mai prea pot bucura de ceea ce e în jur așa cum o făceam înainte. Mă gândesc mereu la ce se va întâmpla mai rău și de multe ori îmi pun întrebarea legată de sensul vieții”. I-am spus atunci, citând dintr-un modern (Jung) că „numai copacul căruia i-au ajuns rădăcinile în iad știe să-și îndrepte crengile către cer”. Cerul fiind Dumnezeu. Într-o localitate (Hallstatt, Austria) pe care am vizitat-o împreună cu familia există două biserici istorice. Una este protestantă, de prin secolul al XVII-lea, iar cealaltă catolică, ceva mai veche. Aceasta din urmă are un cimitir mult prea mic pentru a-i putea înmormânta pe toți cei care decedează. Așa ca cei din conducere au ales o soluție inedită. Să dezgroape mormântul după zece ani de la înmormântare, atunci când nu găsesc decât oase albe, pentru a vacanta locul, iar craniile să fie transferate la vedere într-o încăpere din apropierea cimitirului. Am intrat acolo. Păzitorul locașului sepulcral a fost amabil și ne-a făcut chiar și o reducere de preț. Când am intrat cred că am văzut sute de cranii orientate către intrarea pe care veneau vizitatorii neanunțați, toate erau așezate ordonat pe o masă de lemn care respecta aliniamentul celor trei pereți simetrici. Vă mărturisesc, însă, că nu-mi puteam da seama cine a trăit mai mult și cine mai puțin, cine a fost mai bogat și cine mai sărac, cine a avut mai mult succes și cine nu, cine a fost sănătos și cine bolnav, cine a fost mare în ochii lumii și cine mic, cine s-a bucurat de copii și cine s-a necăjit din cauza lor, cine fusese orfan și cine a avut părinți, cine a avut salariu mare și cine l-a avut mai mic, cine a trăit fericit și cine trist.  La moarte toți suntem egali. De asemenea, moartea zădărnicește și cele mai însemnate fapte ale noastre. Atunci de ce să mai lucrezi, ba chiar de ce să mai trăiești? Numai Dumnezeu ne dă motive nu muncim și să trăim, pentru că Dumnezeu a făcut un nod intre viața de aici și viața de dincolo. Si că tot ce facem aici, are ecou acolo. Este așadar rațional să credem că recompensa de mâine justifică efortul de astăzi. Deci viața are sens. Eclesiastul, aflat pe aceeași lungime de undă, conchide cu sapiență: „Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui . . . Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, și judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău.” (Ecl. 12:13-14).  

2.     Frica de vinovăție

Există patru tipuri de vinovăție. Vinovăția naturală sau vinovăția din neglijență, atunci când întârziem cu plata la facturii, când ajungem prea târziu la scoală, când am aruncat vorbe necântărite după care ne pare rău deoarece realizăm că puteam proceda altfel. Apoi, există vinovăția toxică care rezidă în sentimentul că nu ești bun de nimic, că ești un eșec de la un capăt la celălalt, că ești constrâns fără nici o șansă de neputințe penibile și sufocante. Există și vinovăția existențială sau vinovăția supraviețuitorului. Aceasta este sentimentul pe care-l ai după ce ai ajutat cu un leu pe un cerșetor onest ori pe o fetiță flămândă care cerea ajutor pentru sora ei mai mică, realizând că ai fi putut acorda un ajutor mai consistent și constant, nu ocazional, însă ai omis să-i ceri o adresă sau un număr de contact. Este greu de trecut peste aceste genuri de frici. Însă transportată problematica în zona credinței se va putea constata, nu fără o oarecare surpriză plăcută, că Dumnezeu a planificat abordarea acestor genuri de sentimente de remușcare cronică. În fapt, Hristos nu a venit să caute sancțiuni, ci să caute soluții pentru vinovăția noastră: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el.” (Ioan 3:17). 

3.     Frica de a nu fi iubit

Omul poate trece prin deșertul secetos al lipsei de iubire din partea celor din jur. Poate nu ai fost iubit de părinți așa cum a fost fratele sau sora ta, sindromul Esau, ai fost trădată de prietena ta, sindromul Isus, și nu o dată, ori ți-a fost înșelată iubirea de chiar persoana pe care pe care te bazai și care odinioară te respecta, ea nu te mai iubește, ca în cazul lui Pavel, „Dima din dragoste pentru lumea de acum m-a părăsit”, mereu marginalizat, mereu exclus, sindromul Zacheu. Deși oamenii ne înșală așteptările, Dumnezeu ne surprinde prin Fiul. „dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu!” (Ef. 3:19). Profetul este clar precum cristalul privitor la dragostea lui Dumnezeu pentru poporul lui: „Te iubesc cu o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea!” (Ieremia 31:3). Un tânăr s-a îndrăgostit de o tânără. Avea o frumusețe răpitoare, magnetizantă. A început să-i cunoască nevoile și s-o ajute. A făcut asta mulți ani la rând. Într-o zi tânăra i-a zis, dacă aș avea ochi m-aș căsători cu tine. Din dragostea pentru ea, tânărul i-a dăruit ochii lui. După operație, tânăra s-a văzut cu ochi și a zărit pentru întâia dată chipul celui care o ajutase, ca nimeni altul, atâția ani. Atunci i-a zis „știi, m-aș căsători cu tine, dar problema ta este că ești orb” și s-a dus. Pe când frumoasa tânără dădea să meargă, acesta i-a adresat cu drag ultimele cuvine: „bine, dacă vrei du-te, însă să ai grijă de ochii pe care îi ai acum, că înainte de a fi fost la tine, ochii aceștia au fost la mine”. Aceasta este o legendă urbană. Însă Biblia ne spune despre un adevăr veșnic, Hristos care ne-a adus pacea atât de profundă a mântuirii, înainte de a fi fost la noi, El a fost la Dumnezeu. Ce înseamnă acest lucru, decât că iubirea vine de la Dumnezeu. Asta, așa pentru a ști unde s-o găsim. Iubirea manifestată de Hristos, ca nimeni altul, a venit de la Dumnezeu, „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8, 16).   

4.     Frica de a nu fi liber

Isaia Berlin deosebește între două tipuri de libertate. Libertatea exterioară și libertatea interioară. Iuda fusese unul dintre ucenicii cei mai apropiați ai lui Isus din Nazaret. Atât de apropiat încât i s-a încredințat sarcini responsabile, precum protecția finanțelor grupului. Totuși, s-a dus la Templu, nimic nu i-a stat în cale, i-a căutat pe preoți și nici o opreliște, totul funcționa liber. De ce s-a dus? Motive interioare: bani, descumpănire, pierderea încrederii în idealurile lui Isus, etc.. Toate acestea i-au arestat conștiința morală a ucenicului. Pe dinafară era liber, pe dinăuntru era încătușat. Un om iese dimineața din curtea casei la volanul mașinii sale. Merge până la intersecție, pe care o găsește liberă. Este dimineața devreme, o duminică însorită și liniștită. Se duce mai departe luând-o la dreapta, apoi pe o stradă la stânga, după care se oprește în fața unui ABC non-stop. Intră și cere două pachete de țigări și o sticlă de vodcă. Omul acesta era liber pe dinafară, dar legat pe dinăuntru de dependența de tutun și alcool. Adicția l-a ridicat din patul cald al dimineții de duminică. Isus din Nazaret a creat premisele eliberării dinăuntru. El era promotorul transformării omului pe direcția dinăuntru -în afară. Și a reușit. Pavel face o mărturisire publică în acest sens: „Am murit împreună cu Hristos și trăiesc, dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine . . .” (Galateni 2). „Căci robul chemat în Domnul este un slobozit al Domnului” (1 Cor. 7:22). „Deci, dacă Fiul vă face slobozi veți fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36). Iar apostolul Petru pretinde următoarele de la biserica lui Hristos „Purtați-vă ca niște oameni slobozi . . . „ (1 Petru 2:16).   

5.     Frica de moarte 

Atacurile de panică recurente, tulburarea somnului, paralizia stării de bine, disperarea, transpirația instantanee, palpitațiile cardiace, dificultățile de respirație, sunt numai câteva din simptomele taumatofobiei. Frica de moarte se instalează în tinerețe și revine, la femei reapare la vârsta de 50 de ani, ne revizitează la fiecare diagnostic și nu-i exclude nici pe copii atunci când sunt în preajma unor persoane bolnave cronic sau când se profilează un război la orizont. Frica de moarte rezidă momente sau chiar luni în inima omului. Apostolul Pavel a abordat frica de moarte altfel decât epicurienii și stoicii. În contextul primei epistole către corinteni întreabă retoric „Unde îți este biruința moarte? Unde îți este boldul moarte?  [. . .] mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruința prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Cor. 15:55-57).

Se spune că Boby Fischer, un campion mondial la șah, a urmărit filmul „Al Șaptelea Sigil” de Ingemar Bergman, în care apare o scenă în care unul dintre protagoniști joacă șah, pe bune, cu moarte. „Ți-e frică?”, îl întreabă aceasta. Cavalerul dintr-o mișcare necontrolată răstoarnă din greșeală câteva piese de pe tabla de șah și zice afectat „acuma nu mai știu cum au fost”. „Nu-i nimic – zice moartea – că știu eu”. Aceasta reașază piesele la locul lor după care face o mutare și zice „șah mat”. Se spune că Fischer a urmărit această scenă cu multă atenție și întreabă: „de ce s-a oprit? Regele mai avea o mutare. Și aceasta ar fi putut schimba mersul întregului joc”. La fel Regele Regilor, Isus Hristos, mai are o mutare. Nu trebuie să te oprești, nu trebuie să disperi! Mutarea lui va schimba mersului întregii tale vieți. Mutarea lui, este iertarea ta!  

Încheiere:

Cele cinci frici congenitale, frica lipsei de sens, frica de vinovăție, frica de a nu fi iubit, frica de a nu fi liber și frica de moarte, se extrag din cinci nevoi profunde: nevoia de semnificație, nevoia de a fi iertat, nevoia de a fi iubit, nevoia de a fi liber și nevoia de a birui moartea. Toate aceste nevoi le poate împlini Isus în modul cel mai adecvat, real și chiar instantaneu. Dacă Isus le poate împlini, atunci înseamnă că nevoia noastră cea mai profundă este nevoia de Isus!