photo by Brett Sayles from Pexels

      În contextul atenuării optimismului general în privința naturii umane, determinat de sfârșitul Celui de-al Doilea Război Mondial și debutul Războilului Rece și pe fondul reanimării metafizicii și a filosofiei sensului, creștinismul occidental a resimțit nevoia de a revizita și dezvolta capitole teologice, relevante pentru începutul de secol XX, ca antropologia și etica, și de a re-sonda unele noțiuni teologico-filosofice importante ca failibilitatea umană, păcatul, sanctificarea, justiția socială și moralitatea. Demersul teologic de interogare și aprofundare a naturii morale a omului religios și de reperare a locului său pe harta istorică, social-politică și spirituală a lumii postbelice, a debutat cu aportul consistent a doi marcanți teologi protestanți americani, de origine germană, abslovenți de Yale: Reinhold Niebuhr (1892-1971) și Richard H. Niebuhr (1894-1962).

      După absolvirea studiilor de teologie la Yale, Reinhold Niebuhr a acceptat ministeriatul pastoral la Bethel Evangelical Church din Detroit, Michigan, unde s-a angajat deplin în acțiuni specifice slujirii, însuflețit de spiritul Evangheliei Sociale dobândit încă de pe băncile studenției (Macgregor, 2020). Nemulțumit de impasul teologiei liberale în fața problemelor de ordin moral, generate de capitalismul avid american din prima parte a secolului XX, Reinhold Niebuhr a recurs cu interes la teologia neo-ortodoxă a lui Karl Barth care i-a atras atenția în mod special asupra doctrinei păcatului (Macgregor, 2020).

       Încrederea fără acoperire a liberalismului în avansul nestingherit al civilizației umane, în caracterul moral al omului, în cursul natural al dezvoltării sociale antrenat de apelul la iubire, în fericirea garantată de bunătate, în cucerirea egotismului într-un final nu prea îndepărtat, în eliminarea războaielor prin educație (Macgregor, 2020), l-au determinat pe Reinhold Niebuhr să părăsească liberalismul teologic în schimbul unei teologii realiste asistată de neo-ortodoxism, deoarece „toate aceste principii au eșuat de la a recunoaște aspectul inatacabil al egoismului care își lasă amprenta asupra tuturor acțiunilor umane . . . .” (Macgregor, 2020, 134).

      În lucrarea sa, intitulată „Natura și Destinul Uman”, Reinhold Niebuhr a pornit de la premisa că singura doctrină biblică verificabilă empiric este cea a păcatului original (Macgregor, 2020). Omul este, așadar tributar condiției sale morale căzute. Dumnezeu a pus la dispoziția creștinului standardul moral dezirabil al iubirii agape, însă iubirea perfectă pe care o afișează acest etalon, profilat de Isus Hristos, nu există, „iubirea perfectă este un «ideal imposibil»” (Macgregor, 2020, 135). Așadar, realitatea crudă a lumii ne determină să admitem, pe de o parte, că omul este păcătos, ca dovadă secolul XX a debutat cu Hitler, Stalin și Holocaustul (Macgregor, 2020), iar pe de altă parte, că recomandarea biblică a coabitării sub auspiciul iubirii agape, deși nobilă în sine, este imposibil de îndeplinit. Omul este rău, iar iubirea nu prinde aripi. Sarcina creștinului, sesizată de Reinhold Niebuhr, constă în coerciția operată, totuși, în numele iubirii („utilizarea morală a forței”). Acțiunile specifice justiției sociale nu trebuie să-i fie străine creștinului cu conștiință și responsabilități sociale chiar dacă aceste acțiuni presupun coerciția. Așa cum remarcă Macgregor, „Un realist va accepta, fără tragere de inimă însă, ideea că echilibrul etic dintre diferențele sociale și de putere impun în mod necesar coerciția” (Macgregor, 2020, 135). Cine însă și cătă coerciție va fi concentrată? Statul va impune această coerciție? Dar acțiunile revoluționare, vor fi ele legitimate să se angajeze coercitiv atunci când împrejurările sociale impun schimbarea?  La aceaste întrebări Rinhold Niebuhr răspunde însuflețit de un utilitarianism radical. Macgregor subliniază: „Reinhold astfel a apărat utilitarianismul radical după care orice astfel de distincție trebuie legitimată în termenii rezultatelor pe care acestea le produc” (Macgregor, 2020, 135).

      Teologul american Reinhold Niebuhr este omul timpului său, iar teologia realismului etic a prins rădăcini într-o epoca cinematrografică însuflețită de spectacolele de comedie „Stan și Bran”, în care personajul mai bine făcut își „educă în mod activ”, cu coatele și genunchii, prietenul neîndemânatic și sfrijit.

      Influența lui Reinhold Niebuhr nu este neglijabilă, ține să remarce Macgregor, „Accentuând asupra puterii politice, Reinhold a exercitat un impact semnificativ asupra lui Hans Morgenthau (1904-1980) de la Universitatea din Chicago, care este recunoscut ca tată al realismului politic” (Macgregor, 2020, 136). Am putea continua menționându-l și pe John Mearsheimer, profesor emerit al aceleiași universități și promotor al viziunii realismului politic, acum când războiul din Ucraina este umbrit de retorica utilizării arsenalului nuclear.

      Richard H. Niebuhr s-a înscris în același perimetru al teologiei realismului etic, asemeni fratelui său, însă fiind „un teolog mai abstract decât fratele său” (Macgregor, 2020, 137) „a încercat să creeze sinteza dintre interesul lui Barth pentru primatul revelației și relativismul istoric al teologului și istoricului german Ernst Troeltsch (1865-1923)” (Macgregor, 2020, 137). Acest demers este realizat în lucrarea sa din 1941, intitulată The Meaning of Revelation (Macgregor, 2020).

      Din moment ce cunoașterea obiectivă a lui Dumnezeu este parțială, așa cum susține relativismului istoric,  și Dumnezeu se revelează pe Sine în cadrul intim, subiectiv, al întâlnirii cu Hristos, așa cum remarca Barth, înseamnă că omul se poate bucura efectiv de aprofundarea cunoașteri subiective a lui Dumnezeu, mediată în mod real de narațiunea și relațiile interne ale comunității credinței. Prin urmare, „H. Richard Niebuhr a argumentat în favoarea ideii că istoria interioară (istoria ca ceva experimentat în mod subiectiv în comunitatea credinței) și nu istoria exterioară (istoria constituită din evenimente obiective) este punctul focal al revelației ca manifestare personală a lui Dumnezeu” (Macgregor, 2020, 137).  Această istorie subiectivă normează interacțiunea noastră pe diverse planuri de acțiune și trăire creștină, inclusiv raportul față de economia, politica și cultura contemporană.

      Sub aspectul raportului creștinului față de cultură, Richard Niebuhr a distins cinci tipologii care pun în evidență ample viziuni cu privire la relația dintre Hristos și lume. Macgregor dă curs acestor tipologii ale lui Niebuhr astfel: „Prima este Hristos al culturii, potrivit căreia cultura este îmbrățișată necritic, iar Hristos fiind cel care împlinește cultura. A doua [tipologie] este Hristos împotriva culturii, unde toate entitățile lumești sunt respinse în favoarea autorității exclusive a lui Hristos. A treia este Hristos deasupra culturii, unde credința în Hristosul supranatural este asimilată de societatea umane, prin vehiculul harului, ca una dintre marile ei aspirații. A patra, Hristos și cultura în paradox, potrivit căreia noi trăim simultan în împărăția lui Dumnezeu și în împărăția lumii fără a rezolva în vreun fel tensiunea dintre aceste două împărății. A cincea este Hristos ca metamorfozator al culturii, potrivit căreia credincioșii în Hristos transformă în mod autentic cultura în bine” (Macgregor, 2020, 138). Deși Richard Niebuhr, ne spune Macgregor, nu a favorizat explicit vreuna din aceste tipologii, în subtextul scrierilor lui se remarcă, totuși, simpatia sa față de ultima.

      În lucrarea sa din 1960, Radical Monotheism and Western Culture, Richard Niebuhr a făcut deosebirea dintre monoteismul radical, politeism și henoteismul antic (supremația unui singur dumnezeu în raport cu ceilalți dumnezei etajați pe același nivel valoric), din perspectiva viziunii religioase despre om pe care o avansează (Macgregor, 2020). Spre deosebire de politeism care „respinge principiul egalității oamenilor” și de henoteismul care elevează o rasă sau națiune în detrimentul celorlalte, monoteismul radical promovează egalitarianismul la toate nivelurile și sferele sociale (Macgregor, 2020).

 

      Concluzie:        

1.     Teologia realismului creștin a repus în discuție „marile teme protestante despre depravarea umană, superioritatea harului față de natură, mântuirea numai prin credință și în mod special transcendența și suveranitatea lui Dumnezeu” (Macgregor, 2020, 139)  

2.     Realismul creștin reaprinde spiritul militant protestant sub egida Hristos ca metamorfozator al culturii.

3.     Teologia realismului creștin al lui Reinhold Niebuhr promovează justiția socială și legitimează coerciția mobilizată etic.

4.     Egalitarismul în toate sferele sociale este năzuința imediată a realismului creștin.

               

 

 

 

Bibliografie:

 

 MACGREGOR, R. Kirk. (2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic. (Prima ediție în anul 2019).