Introducere: Ne propunem în acest studiu apropierea de Cartea Daniel din perspectiva unei hermeneutici a iubirii, întemeiați tehnic pe substraturile semioticii integrative, axată pe următoarele premise: omul nu poate gândi înafara semnelor (vezi C. S. Peirce), cititorul se auto-integrează imaginar în paradigma textului reflectând, însă, critic asupra propriilor preconcepții și reflexe interpretative căutând relevanța agapică (de ordinul iubirii) a lecturii sale, textul este un semn complex care trece programativ și progresiv (în etape delimitate de logica textului) prin de-vaguizare (clarificare), autorul biblic nu posedă aceeași semioză (interpretare) a lucrurilor de care dă dovadă omul recent, însă are aceeași logică specific umană, prin urmare, pentru de-vaguizarea textului, urmărim subiectul biblic (asemeni subiectului logic, diferența stă în faptul că subiectul biblic este încadrabil în paradigma pe care o emană narațiunea în generalitatea ei) și predicatul biblic (la fel ca în logică, cu predicatul logic). Predicatul biblic, în mod expres, este analizat ca un semn care, pentru a fi clarificat, poate fi asociat altor termeni (din context sau din sursele extrabiblice de ordin istoric, cultural, etc.) prin similitudine semantică de la care poate aporta noi valențe de înțelegere. De exemplu, făptura cu patru capete din Daniel, se aseamănă cu cea din Apocalipsa, ori Fiul Omului din Daniel, rezonează cu Fiul Omului din Evanghelii. Și o ultimă premisă, sinergia minte-comportament este ineluctabilă, prin urmare demersul interpretativ se încheie abia la formularea deciziei și cristalizarea deprinderilor de comportament.    

     1:1,2

     Nebucadnețar, regele Babilonului, a asediat (vaiașar) Ierusalimul, a sechestrat vasele sacre ale Templului și le-a dus în Șinear (Șinar), în templul Dumnezeului său (Bet Elohain), în trezorerie (Bet Oțar Elohaim). Gestul trimiterii tezaurului în Șinear și punerea acestuia la adăpostul templului zeului său este încărcat de semnificație. Victoria era astfel o atestare a credinței sale profunde în zeul căruia îi datorează victoria.

     Mențiunea „Domnul a dat în mâinile lui pe Ioiachim” este un detaliu interpretativ aparținând autorului care facilitează cititorului un alt mod de a citi istoria. Este o abordare interpretativă care nu se înscrie nici în cataloagele hermeneuticii religioase a politeismului babilonian, nici în cele naturaliste specifice cosmologiei cititorului postmodern secularizat.

1:3-5

     Tot el, împăratul Nebucadnețar, îi pretinde lui Așpenaz, învestit ca înalt demnitar cu responsabilități ministeriale interne (rab sarisaiv), un eunuc, cu domiciliul la Curtea Împărătească, să selecteze un număr de tineri israeliți cu origini nobile, competenți și dedicați unei cariere de cea mai înaltă demnitate și ținută profesională, serviciul împăratului (laamod bahical hamelec).

            Nebucadnețar facilitează tinerilor trecuți prin filtrul riguros al selecției pentru „slujba împăratului” (iamadu lipni hamalec),  accesul regulat la hrana consistentă, variată și verificată a acestuia.

1:7-18

     De la versetul 6 la 18 avem un excurs retoric, o paranteză narativă, în care se relatează o parte din lista celor admiși - Daniel, Hanania, Mișael și Azaria – și detalii care au menirea de a evocă tracasările emoționale la care au fost supuși și integritatea spirituală pe care au probat-o aceștia în circumstanțele complicate ale îndatoririlor lor educaționale. Acest excurs îl are ca principal actor pe Așpenaz, primul între miniștrii lui Nebucadnețar.

            Întâi de toate avem mediul dezvoltării educaționale ale acestor patru tineri. Se urmărea ca tinerii admiși, după o pregătire de trei ani (sanim salos), sa aibă competența (coa bahem) de a intra serviciul din casa împăratului (vehicheil hamalec). Ori se știe că bărbații adulți aflați în Palatul Împăratului din motive de protejare a haremului și asigurare a descendenței regale autentice treceau prin operația de emasculare (scopire) și transformare în eunuci sau fameni (saurese). Termenul de famen este utilizat de șapte ori în următoarele versetele: 3, 7, 8, 9, 10, 11, 18. Așadar, tinerii israeliți, acceptați la Academia Regală și pregătiți pentru oficii ministeriale înalte, tocmai pentru că erau apți fizic (ein bahem cal-mum), frumoși (mareh) și inteligenți (machemah), din rațiuni lesne de dedus, fiind mereu în casa și slujba împăratului, printre eunucii și haremul acestuia, se presupune că trebuiau să treacă prin aceleași transformări biologice prin care au trecut famenii lui Nebucadnețar, ceea ce indică faptul că tinerii au fost înscriși pe o traiectorie a privațiunilor matrimoniale și sociale. Implicațiile personale, emoționale și religioase nu sunt neglijabile. Se știe interdicția deuteronomică: „Cel scopit, sau famenul, să nu intre în adunarea Domnului” (Deut. 23:1). Autorul cărții Daniel nu expune travaliul emoțional prin care au fost nevoiți să treacă tinerii, însă reiterează elemente care conving cititorul de mediul educațional căruia trebuiau să-i facă față tinerii aleși.

            Pe de altă parte, tinerii din lista cărții „Daniel” au fost obligați să accepte o nouă identitate. Șeful eunucilor responsabilizați cu diverse ministere, a operat și schimbarea numelor celor trei, astfel „lui Danie i-a pus numele Beștșațar, lui Hanania, Sadrac, lui Mișael, Meșac, și lui Azaria, Abed-Nego” (1:7). Numele noi, erau de origine babiloniană. Vechea identitate nu mai există, în capitolul al treilea sunt evocate doar numele noi ale celor trei!

            În versetul 7 este evidențiată hotărârea lui Daniel de a refuza delicatesele mesei împărătești pentru rațiunea explicită de a nu se spurca (lo-itgael) cu alimentele aflate printre finețurile gastronomice ale lui Nebucadnețar. Verbul „a spurca” reverberează sonorități levitice care interzic consumul animalelor introduse în catalogul necuratelor. Aici pot fi amintite textele din Levetic 7:21, 11:43, 18:24, 29. Apare aici o relație antinomică între cutumele de acasă ale acestor tineri, vechea educație religioasă, și cutumele din Babilon. Această antinomie este afișată de Daniel în raporturile sale cu Așpenaz (1:10).

     Concurența dintre cutume și valori nu este rezolvată pe un etaj religios, ci este transpusă pe planul unui pragmatism comun, când valoarea unei uzanțe stă în consecințele în planul practic al acesteia. Așadar, Daniel „a zis îngrijitorului căruia îi încredințase căpetenia famenilor privegherea asupra lui Daniel, Hanaina, Mișael și Azaria, «încearcă pe robii tăi zece zile și să ni se dea de mâncat zarzavaturi și apă de băut» [. .  .] După zece zile, ei erau mai bine la față și mai grași decât toți tinerii care mâncau din bucatele împăratului” (1:11-12). La baza acestui succes se află bine fixată decizia incoruptibilă a tânărului Daniel (1:8). Deși au fost privați de posibilități matrimoniale și de identitatea ebraică, acești tineri nu au putut fi deposedați de credința dobândită de la părinți și confirmată la firul ierbii în viața particulară practică.

     Biologia tinerilor a putut avea de suferit, identitatea lor anterioară a putut fi eliminată, însă credința lor nu a putut fi negociată.  

     În substraturile acțiunilor istorice în desfășurare, tinerii evrei vedeau ceea ce scapă ochiului liber și neantrenat de credințele fundamentale: intervenția lui Dumnezeu. Acestei hermeneutici spirituale iudaice i se datorează introducerea repetată și semnificativă a sublinierilor care transformă narațiunea lui Daniel într-un text sacru: „Domnul a dat în mâinile lui [Nebucadențar] pe Ioiachim” (1:2), „Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoință și trecere înaintea căpeteniei famenilor dregători” (1:9), „Dumnezeu a dat acestor patru tineri știință și pricepere” (1:17).

     Excursul a cărui narațiune redă epic integritatea spirtuală a celor patru tineri, se încheie cu introducere lor de către Așpenaz la examenul de admitere la cele mai înalte ministere ale imperiului: „căpetenia famenilor i-a adus înaintea lui Nebucadețar” (1:18).

1:19-20

     În acest ultim etaj al textului, din nou Nebucadnețar. Daniel și cei trei colegi de Academie concurează pentru aceleași poziții cu alți tineri din aceeași generație. „Împăratul a stat de vorbă cu ei” și pentru că cei patru tineri au dat dovadă de cunoștințe și competențe excepționale în raport, nu doar cu ceilalți tineri, ci cu toate elitele lumii alchimice și academice ale imperiului „au fost primiți în slujba împăratului” (1:19) și s-au bucurat de toate beneficiile pe care le-a adus noul statut.

1:21

     În final, autorul arde o serie de etape istorice, pentru a indica faptul că Daniel și-a păstrat excelența și bunăstarea până pe vremea lui Cir, ceea ce denotă că Nebucadnețar, deși investit să „îl i-a în mâinile lui pe Ioiachim”, să ducă sfântul tezaur în Șinear, să dispună de viața și viitorul tinerilor israelieni, nu îi supraviețuiește celui care este decis să nu-și negocieze credința și ascultarea de Dumnezeu. Iubirea lui Daniel și a colegilor lui de Dumnezeu, atașamentul lor de valorile iudaice, loialitatea în pofida sacrificiilor și a privațiunilor indezirabile rămân emblematice.  Și tot atât de evidente sunt credincioșia lui Dumnezeu  și cinstea pe care o acordă tinerilor care nu și-au negociat credința. „Căci voi cinsti pe cine Mă cinstește, dar cei ce mă disprețuiesc vor fi disprețuiți” (1 Samuel 2:3).