photo by Mohammed Hussien

 

1:2

    Narațiunea debutează cu evocarea unor evenimente psihologice nocturne, onirologice (știința viselor), ale lui Nebucadnețar care-i atrag atenția în mod deosebit și-i sperie somnul, consumându-l mental și emoțional, în mod profund. Autorul încadrează secvența viselor împăratului în cel de-al doilea an al acestuia. Baldwin datează acest „al doilea an” în anul calendaristic 603, înainte de Hristos, lunile martie sau aprilie (Baldwin, 2009).

       Noțiunea de „vis” avea conotații diferite în civilizațiile Mesopotamiene, în cadrul culturilor vorbitoare de aramaică (siriană, persană, etc.) și chiar în cele semitice. Așadar, la akadieni, ține să remarce Baldwin „vaiul și anxietatea creează numai vise rele” (Baldwin, 2009). În cultura ebraică, perspectiva eclesiastică păstrează aceeași notă: „visele se nasc din mulțimea grijilor” (Eclesiastul 5:3). Nebucadnețar nu era lipsit de multiple îngrijorări și sumedenie de gânduri (2:29).

      Totuși, este de reținut că în literatura biblică visele aveau rezonanță spiritual-revelaționară pentru posesorul lor. În Vechiul Testament, i se comunică lui Abimelec interdicția categorică de a o reține pe Sara ca soție, pretinzându-i returnarea acesteia neîntârziată, Geneza 20; Iacov visează o scară care unește cerul și pământul, Geneza 28:12; Dumnezeu îi spune lui Iacov să se întoarcă în țara tatălui său, Geneza 31:10-11; Dumnezeu îl oprește pe Laban „să spună o vorbă rea lui Iacov”, tot prin vis nocturn, Geneza 31:24; Iosif se bucură de două vise care-i marchează tinerețea și îi ghidează viitorul, Paharnicul și pitarul Egiptului au vise care au portanță anticipativă, Geneza 40; Faraon însuși visează vaci și spice, Geneza 41; Un militar aparținând alianței madiano-amalecită visează o turtă de orz rostogolită care îi distruge cortul, Judecători 7:13; Dumnezeu i se arată lui Solomon în vis de noapte, 1 Împărați 3:5; iar în profeția lui Ioel, din 3:1, este anticipat timpul în care visele cu substanță îi vor inspira pe tineri. În Noul Testament, lui Iosif, logodnicul Mariei, i se comunică, prin vis, de înger, să nu divorțeze de Maria, ulterior, în săptămâna răstignirii, soția lui Pilat își consiliază soțul în privința judecării lui Isus din Nazaret, de asemenea, în urma unui vis, Matei 27:19. Prin urmare visele au pentru cultura ebraică semnificația unei comunicări supranaturale și impotante.

      Nebucadnețar, ne spune Goldingay, făcea parte, etnic vorbind, din poporul Caldu, din sudul Babilonului, cu înclinații puternice pentru politică, științe și mistică, deopotrivă. Caldeeni au devenind casta conducătoare în timpul exilului iudeilor în Babilon (Goldingay, 2009, 270). 

      Pluralul „vise” indică o sumă de imagini mentale involuntare, care din cauza unei succesiuni impetuoase l-au făcut pe Nebucadnețar să nu rămână cu mare lucru înspre dimineață. Reminiscențele acestora au fost, însă, suficient de îngrijorătoare încât împăratul, tulburat, cu odihna incompletă, terifiat și nesigur, să-și propună să pretindă imposibilul.

2:2-4.

            „Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititori în stele, pe descântători și pe caldeeni . . . să-i spună visurile [...] aș vrea să știu visul acela”. Adresabilitatea împăratului este, în această etapă, amiabilă, el investește încredere în competențele celor patru calificări: taumaturigia, astrologia, magia și profesiunea înțelepților caldeeni.

      Baldwin ne pune la dispoziție informația că în fiecare an unitățile militare ale Babilonului aveau misiunea de a se deplasa în cele mai îndepărtate teritorii are imperiului pentru a pretinde și colecta birul popoarelor subjugate. În anul 604, deci cu un an înainte de insomniile lui Nebucadențar, Așchelonul se revoltă, fapt pentru care armata lui Nebucadnețar atacă deciziv populația răzvrătită transformând totul în praf și cenușă. În anul viselor lui Nebucadnețar, în 603, „trupele Babiloniene erau pe câmpul de bătălie de câteva luni” și sunt menționate turnuri de asalt și echipament militar greu care se aflau poziționate strategic (Baldwin, 2009, 176). Nu este nefieresc, prin urmare, ca liderul absolut al imperiului să se îngrijoreze de viitorul Babilonului. Pe acest fond apar, în mod neașteptat, visele împăratului.

Răspunsul voalat al alchimiștilor invitați la palat confirmă calitatea lor de a interpreta visele, însă infirmă competența lor de a cunoaște visul ne destăinuit al împăratului: „spune robilor tăi visul și-ți vom arăta tâlcuiurea.”

2:5-7

            „Împăratul a luat iară-și cuvântul și a zis caldeenilor . . . .”

Modul de adresare, în cea de-a doua intervenție a împăratului se schimbă, devenind amenițător și punitiv: „dacă nu . . . veți fi făcuți bucăți, și casele voastre . . . morman de murdării” (2:5). Spre deosebire de prima intervenție, în care Nebucadnețar invoca o vulnerabilitate personală „duhul îmi este tulburat”, în cea de-a doua el manifestă autoritate și coerciție. Alchimiștii devin acum motivați de autoritarismul monarhului.

 

2:8-11

            „Împăratul a luat iarăși cuvântul și a zis . . . .”

            A treia intervenție a lui Nebucadnețar este invocată o posibilă tocmeală care ar fi avut ca scop inducerea în eroare a împăratului de către comunitatea înțelepților mistici: „să vă înțelegeți ca să-mi spuneți minciuni și neadevăruri” (2.9), lucru de altfel intolerabil și periculos. La acest punct al discuției dintre împărat și misticii educați se remarcă resortul pretenției lui Nebucadnețar și imaginea lui despre competențele acestor calificări profesionale, atestarea capacității de interpretare era dată, în viziunea lui Nebucadnețar, de puterea de cunoaștere a visului tainic: „spuneți-mi visul, ca să știu dacă sunteți în stare să mi-l și tâlcuiți” (2:9). A interpreta presupune a cunoaște.

            Răspunsul celor chemați la palat cuprinde, pe de o parte, justificarea inadecvării cunoștințelor lor la cerințele monarhului, ‚noi nu putem, dar nimeni altul nu poate’, iar pe de altă parte, insinuarea exigenței exagerate a împăratului lor. Ei își justifică neputința precizând că destăinuirea așteptată de împărat este o competență rezervată zeilor, iar aceștia nu sunt abordabili: „afară de zei a căror locuință nu este printre muritori” (2:11).   

 

2:12-13

            „Împăratul s-a mâniat . . . a poruncit să piardă pe toți înțelepții Babilonului”

            La ultima etapă a summit-ului de la palat, împăratul trece de la învestirea încrederii și scepticismul întemeiat la răbufnire și forță.

      Ceruse înțelepților săi mistici destăinuirea neîntârziată a experienței sale onirice fără niciun rezultat. Alchimiștii împăratului recurg la justificări incomode și acuzații subtile.

      Este evident faptul că Nebucadnețar abordează treptat statutul și rolul alchimiștilor din imperiu. În primul rând acesta investește încredere în ei, în al doilea rând trădează retoric un scepticism întemeiat cu privire la calitatea lor profesională și morală, „să-mi spuneți minciuni și neadevăruri”. La acel moment integritatea lor morală se erodează, iar competențele lor se dovedesc mărginite și inoportune.

      Dar ceea ce a pus capac răbdării monarhului din Babilon a fost momentul în care soluția rezolvării problemei lor a fost transferată în planul  panteonului zeilor distanți. Credința împăratului în calificările reale ale alchimiștilor săi înțelepți se năruiește aici. Religiozitatea lor era doar o contrafacere ieftină, iar competențele lor o prefăcătorie. Omul politic dispune de pedepsirea omului religios și educat. Și pe bună dreptate. Ceea ce au pretins până aici, rolul preoțesc de mediere între cele nevăzute și cele văzute al șamanilor și magicienilor, al caldeenilor și taumaturgilor cu diplomă și ștaif, nu are acoperire, religiozitatea lor manifestată se dovedește o înșelătorie de mare anvergură. Acum împăratul reacționează. Întregul sistem religios și de învățământ din Babilon se impune a fi reformat și reclădit de la zero: „a poruncit să-i piardă pe toți înțelepții Babilonului” (2:12). Totul este o religie schizoidă, în care faptele sunt dezmembrate cadaveric de convingerile mărturisite. O imagine modernistă a unei religii obosite și goale. Omul Nebucadnețar încadrat existențial de probleme personale acute nu își găsește sprijin în religia afișată de prelați și înțelepți. Împăratul este decepționat.

     Oare nu ar fi trebuit Daniel să celebreze declinul brusc al religiilor care au sedus atenția lui Nebucadnețar până în punctul în care acesta sechestrează obiectele de cult ale Templului de la Ierusalim depozitându-le în templul Dumnezeului său? Pentru împărat toți misticii sunt la fel, prefăcuți și superficiali, iar Daniel este inclus fără deosebire în tagma lor. Ecoul includerii tuturor în aceeași categorie și al nedeosebirii și neseparării celor buni de cei răi, a îngăduinței coabitării tuturor până la o vreme se resimte în pilda grâului și a neghinei, din Noul Testament, în care în mod neașteptat Isus Hristos permite coabitarea neghinei cu grâul pe motivul că smulgerea celei dintâi periclitează existența celei din urmă. Iar în predica de pe munte, Hristos nu-și izolează ucenicii de masa lumii, ci îi repoziționează așezându-i pe muntele acțiunilor lor unice care îi deosebește categoric de ceilalți. Ucenicii se remarcă prin înalta ținută a iubirii, modestiei, înțelepciunii, implicării  și a harului primit.

În contextul infernal ai uciderii alchimiștilor, „hotărârea ieșise, înțelepții începuseră să fie omorâți”, naratorul suspendă rolul lui Nebucadnețar, urmând a-l introduce pe scena povestirii pe Daniel.

 

2:13-49.

            Pe fondul crizei religioase a lui Nebucadnețar, care o suplimentează nefericit pe cea onirică, autorul cărții ni-l prezintă pe Daniel angajându-se într-o discuție cu Arioc, șeful Serviciului de Pază și Protecție al Împăratului, „care ieșise să omoare pe înțelepții Babilonului” (2:14).

            „Daniel a vorbit cu minte și cu judecată” (2:14).

            „Daniel s-a dus la împărat și l-a rugat să-i dea vreme . . . „ (2:16)

            „Daniel s-a dus în casa lui  și a spus . . . tovarășilor săi . . .rugându-i să ceară îndurarea cerurilor pentru această taină . . .” (17-18)

            După o intensă analiză a lucrurilor și evaluare a uni posibile situații de ieșire din criză, Daniel se implică personal în acestă agitație critică devenită națională, nu fuge de probleme, le înfruntă, are curaj. Însă caută sprijin casei sale, respectiv colegilor săi credincioși lui Dumnezeu, Hanania, Mișael și Azaria, în rugăciune. Judecată, curaj, comunitatea credinței și rugăciune, sunt cele patru trepte care-l conduc pe Daniel către rezolvarea problemei imperiului care, inițial a încolțit în inima lui Nebucadnețar, iar utlerior a cuprins sfera religioasă și educațională, a imperiului și nu în ultimul rând, l-a cuprins și pe Daniel și tovarășii lui deoarece „căutau și pe Daniel și pe tovarășii lui, ca să-i piardă”.

            După rugăciune, comuniune, curaj și întelepciune, Dumnezeu îi descoperă lui Daniel experiența onirică a lui Nebucadnețar prezentându-i-o într-o vedenie (2:19)

            Daniel binecuvântează pe Dumnezeu și o face prin elaborarea uni psalm de laudă, în care sunt invocate următoarele lucruri: 1. Înțelepciunea și priceperea aparțin lui Dumneze; 2. El are autoritatea și forța de a-i schimba pe împărați. Ceea ce înseamnă că Ioiachim, împăratul din Iuda a fost detronat prin decizie divină, iar Nebucadnețar întronat la fel; 3. Dumnezeu dispune să fie dată înțelepciune și pricepere oamenilor; 4.Dumnezeu poate revela cea ce este tainic; 5. Dumnezeul lui Daniel este Dumnezeu părinților lui, ceea ce însemnaă că programul convertirii religioase a lui Daniel și a tovarășilor lui nu a prins rădăcini (2:20-23).

            Primul înștiințat de Daniel despre revelarea tainei împăratului este șeful SPP al Palatului, Arioc. Arioc cooperează și facilitează accesul lui Daniel la împărat (2:25).

            În primul rând, Nebucadnețar nu investește încredere în Daniel: „Ești tu în stare să-mi spui visul și tâlcuirea lui?” (2:26).

            Daniel îi răspunde reiterând prima parte a justificării pe care Nebucadnețar o auzise de la elita alchimiștilor imperiului și care acum erau condamnată pentru ineficiență: „ce cere împăratul este o taină pe care înțelepții, cititorii în stele, vrăjitorii și ghicitorii nu sunt în stare să o descopere împăratului” (2:27). Însă în partea a doua a răspunsului, Daniel transpune imaginea unui Dumnezeu transcendent, „este în ceruri”, care este abordabil și comunică cu Nebucadnețar „face cunoscut împăratului Nebucadnețar . . . ” (2:28). În al treilea rând, Daniel trădează modestie și în același timp evidențiază compasiunea lui Dumnezeu față de un împărat copleșit de griji și anxietăți spunându-i că Dumnezeu îi dă ceea ce Nebucadnețar caută. Reverberează aici dictonul Hristic, celui ce cere i se va da și celui ce bate i se va deschide (Matei 7:7 și Luca 11:9).

            Daniel dă curs conținutului vedeniei sale, respectiv visului suveranului său. Daniel se distinge printre învățați. Era vorba de o statuetă care reprezenta un om. Capul îi era din aur, pieptul și brațele din argint, pântecele și coapsele din aramă, fluierele picioarelor din fier și picioarele făurite dintr-o îmbinare a lutului cu fierul. O piatră sa desfăcut din necunoscut fără ajutorul unei mâini și a izbit statueta care s-a făcut „ca pleava din arie vara” pe care a spulberat-o ulterior vântul (2:35). Iar piatra s-a făcut un munte mare care a umplut tot pământul.

            Interpetarea lui Daniel este că bustul statuii îl reprezintă pe Nebucadnețar, că suveranul este potențat de Dumnezeu ca suveran puternic și bogat și că el va fi succedat de împărății a căror forță și glorie va fi în declin, și că în final „Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată . . .ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății și ea însăși va dăinui veșnic” (2:44).

            Concluzia expunerii lui Daniel scoate în relief intenția expresă a lui Dumnezeu de a comunica lui Nebucadnețar un răspuns la multiplele lui întrebări despre viitorul său și al împărăției pe care o stăpânește. Sentimentul religios și reverența lui Nebucadnețar se reaprind, suveranul revine la simțirile sale religioase, elogiază harul lui Daniel, se închină înaintea lui, ca în fața unui reprezentant al lui Dumnezeu pe care acum îl recunoaște public: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul Dumnezeilor și Domnul împăraților  și EL descoperă tainele” (2:47). Reforma religioasă a lui Nebucadnețar se consumă aici, henoteic, când monarhul absolut al celui mai mare imperiu, recunoaște că divinitatea lui Israel este cea mai mare dintre diivinități. Daniel este investit cu cea mai mare demnitate în Babilon, răsplătit și remunerat pe măsură, iar tovarășii săi, acum cunoscuți după identitatea lor caldeană, Șadrac, Meșac și Abed Nego, devin satrapi ai imperiului (2:48-49). Daniel este înalțat la cea mai mare demnitate din imperiu.

           

                      

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie:

 

Baldwin, Joyce. (2009). Daniel. Tyndale Old Testament Commentaries. Volume 23. General Editor: Donald J. Wiseman. (First Published1978). Intervarsity Press. Electronic Edition.

 

Goldingay, John E. (2009). Daniel. Word Biblical Commentary. Volume 30. General Editors: Bruce M. Metzger, David A. Hubbard, Glenn W. Barker. Zondervan. Electronic Edition.