photo by Mo Eid from Pexels

 

       Soren Kierkegaard (1813-1855), un danez din Copenhaga, este fondatorul curentului de gândire potrivit căruia adevărul este validat de subiectul cunoscător (de om), iar validarea este determinată de existența particulară a cunoscătorului. Această gândire se numește existențialism. Macgregor nuanțează ideea de bază a acestei raționalități spunând că ea „se concentrează în principal asupra individualului și respinge gândirea abstractă pură în favoarea gândirii subiective și a adevărului subiectiv. Kierkegaard se opune vehement gândirii abstracte a lui Hegel, pe care o consideră capabilă să distrugă creștinismul adevărat” (Macgregor, 2020, p. 49).

       Mecgregor invocă șase teme care sunt caracteristice existențialismului kierkegaardian: 1. Anti-esențialismul, adică temeiul cunoașterii este individul aflat în actul existenței sale, nu reflecția abstractă ancorată asupra esenței lucrurilor, o deprindere care, de fapt, a făcut carieră de la Platon la Hegel (vezi Macgregor, 2020, p. 49); 2. Individualismul epistemic cu accentul pe individ, nu pe comunitate; 3. „existența este privită ca ceva care devine, deoarece existența precede esența” (Macgregor, 2020, p. 49). Mai precis, cunoaștem lucrurile în dinamica lor, așa cum le trăim noi, nu le cunoaștem cunoscându-le mai întâi esența. Iar în ce-l privește pe cunoscător, „spre deosebire de un raft de bibliotecă, a cărui esență există în mintea artizanului înainte ca acesta să-l creeze, persoanele umane există mai întâi și abia apoi își creează esența a ceea ce vor deveni” (Macgregor, 2020, p.49); 4. „libertatea este fundamentul devenirii umane” (Macgregor, 2019, 2020, p. 49); 5. „înstrăinarea, angoasa și moartea constituie factorii devenirii” (Macgregor, 2020, p.49); 6. Spre deosebire de adevărul cognitiv, pur, științific, matematic, riguros, care nu poate fi procesat experimental, ci doar privit de la distanța gândirii pure, adevărul existențial este relațional, acesta rezultă în urma relației intime dintre cunoscător și lucrul cunoscut (vezi Macgregor, 2020, p.50).

       Lucrarea majoră a lui Kierkegaard, „Either/Or” din 1843, scrisă la 30 de ani, constă în respingerea dialecticii lui Hegel (vezi Macgregor, 2020, p. 51), care nu ține cont, consideră filosoful, nici de existența umană particulară și nici de autenticitatea ei. Calea omului către autenticitate presupune parcurgerea a trei etape: stadiul estetic, stadiul etic și, în final, cel religios.

       Primul stadiu, cel estetic, este caracterizat de simțire și mai puțin de decizie (Macgregor, 2020). Aici „individul operează din instinct în vederea dobândirii de senzații noi și agreabile, însă ia numai decizii insignifiante” (Macgregor, 2020, 51). Asemeni unui fermier care își rotește culturile astfel încât pe un perimetru oarecare de pământ să ajungă într-un număr de ani toate genurile de culturi de care dispune, nedând posibilitatea unei culturi să odihnească tihnită pe același pământ mai mulți ani, omul aflat în faza estetică a vieții sale acumulează multe genuri de experiență fără a se bucura, însă, de experiențele intense după care-i tânjește inima (Macgregor, 2019, 2020).

       Singura opțiune disponibilă îi rămâne saltul către stadiul etic. Acest stadiu existențial este caracterizat de satisfacția pe care o dă încadrarea individului în norme și supunerea la reguli. Aici deciziile etice, marcate de discernerea binelui de rău și speranța alegerii cu consecvență a binelui, conferă maxima bucurie. Însă aceasta nu durează deoarece regulile în sine nu pot investi omul cu capacitatea de a alege binele și de a persevera fără șovăire în facerea binelui. Regulile nu-l salvează pe om! Prin urmare, se impune un ultim și cel mai important salt, saltul prin credință spre stadiul religios. Credința nu poate fi depășită: „Afirmând un anti-hegelianism, Kierkegaard, refuză să vadă credința ca pe o fațetă a sistemului nostru de gândire care să trebuiască a fi negată și depășită, ci mai degrabă ca pe binele cel mai înalt care nu poate fi niciodată transcendentat” (Macgregor, 2019, 2020, 52).

       „Stadiul religios este nivelul cel mai autentic al existenței în care, mai degrabă, se trăiește pentru Dumnezeu, decât a se decide respectarea poruncilor. Acest stadiu este teo-centric, nu centrat pe legi” (Macgregor, 2020, 52). Cea mai autentică formă a existenței umane este ascultarea de Dumnezeul iudeo-creștin ( Macgregor, 2020).

       Dar dacă Dumnezeu ți-ar porunci să ucizi un om, ce ai face? L-ai ucide? Dacă îl ucizi, calci în picioare porunca din decalog, însă asculți de Dumnezeu, dacă însă nu-l ucizi, atunci eviți moartea semenului tău, însă nu asculți de Dumnezeu și decazi în trăirea specifică stadiului etic. Nu-i simplu, nu-i așa? Ei bine, ne spune Kierkegaard, Avraam a fost confruntat cu această dilemă. Însă patriarhul a ales să-și sacrifice fiul, pe Isaac, crezând că Dumnezeu îl va putea ulterior învia. Avraam a ales credința, „Kierkegaard a explicat că trăirea prin credință este cea mai înaltă formă de viață la care poate ajunge cineva și cei mai mulți oameni nu vin niciodată la credința creștină” ( Macgregor, 2020, 53).

       Tot ceea ce nu este animat de credință nu are consecințe eterne, așadar nici  întemeierea pe istoricitatea Bibliei nu are greutate, de aceea ineranța Scripturii este neimportantă pentru Kierkegaard, „El a menținut că nimeni nu a dobândit credință în urma demersului de apărare a Bibliei, și că nimeni care are credință nu va fi deranjat  de o Biblie eronată, din moment ce credința nu se întemeiază în nici un fel pe istoricitatea [Bibliei]” (Macgregor, 2020, 55). Credința în Dumnezeu nu se întemeiază pe fundamente epistemice raționale ori empirice, din moment ce „Dumnezeu prin natura Sa este trans-empiric” (Macgregor, 2019, 2020, 56). „Nu este surprinzător faptul că Kierkegaard a stipulat că «adevărul este subiectiv», prin aceasta înțelegând că subiectivitatea este o condiție pentru adevărul religios și că adevărul obiectiv nu-l poate face pe cineva creștin” (Macgregor, 2020, 56).

       Există patru căi pentru a ajunge la adevărul subiectiv: 1. respingerea lumii exterioare și evadarea din stadiul estetic, 2. Asumarea responsabilității morale și accederea la stadiul etic, 3. Cultivarea pasiunii pentru binecuvântările eterne, 4. Admiterea paradoxului revelației lui Dumnezeu în Hristos, care este pur și simplu subiectivă.

 

Concluzie:

1.     Kierkegaard a respins dialectica hegeliană acuzând-o de substituirea vieții particulare cu generalizare ei.

2.     Existența autentică este cea religioasă, numai că adevărul religios nu este obiectiv, ci subiectiv, ceea ce înseamnă că adevărul autentic este adevărul subiectiv.   

3.     „[A]devărul însuși trebuie adoptat prin decizia pasiunii interioare, printr-un salt al credinței care nu poate fi redusă la contemplarea logică” ( Macgregor, 2019, 2020, 57)

4.     Dacă adevărul subiectiv primează, atunci ne putem dispensa de obiectivitatea și istoricitatea miracolelor biblice, inclusiv de cea a învierii, facilitând, de pildă, coabitarea teologiei cu premisele evoluționismului naturalist. „Existențialismul lui ar rezona din plin cu Karl Barth și Paul Tillich, așa cum vom vedea în capitolele următoare” (Macgregor, 2020, 57).

 

Bibliografie:  MACGREGOR, R. Kirk. (2019, 2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic.