pics. by Dids

           Filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) a exercitat o influență uriașă, atât asupra filosofiei moderne, cât și asupra teologiei secolului său. Influența lui a crescut și în secolele următoare. Îmi aduc aminte de aprecierea vis-a-vis de Hegel pe care Rowan Williams, la un moment dat, ex-arhiepiscop al Bisericii Anglicane, a exprimat-o în cadrul unui cerc de teologi ai universități King’s College London, la Londra.

           Hegel este unul dintre autorii care, prin prospețimea neperimată a ideilor lor și prin spiritului germinal al tezelor pe care le-au formulat, continuă să recruteze discipoli fideli și să fixeze paradigme solide, mult după apusul vertiginos al activității lor prolifice.

           Hegel a conceput istoria ca pe o mișcare ciclică, care inițial este stabilitate, ulterior conflict, pentru ca în final să se contureze ca o nouă stabilitate, remarcă Macgregor (Mecgregor, 2019, 2020, p. 38).

            Îmi aduc aminte, acum când scriu aceste rânduri, că Vasile Muscă, profesor de filosofie la Cluj, a sintetizat foarte bine teza fundamentală a fenomenologiei lui Hegel spunând: „istoria este spirituală, iar Spiritul este istoric, la Hegel.” Prin urmare, cine studiază istoria, studiază spiritul, iar cine vrea să cunoască Spiritul, atunci trebuie să cunoască istoria.

          Spiritul este, în particularitatea lui, atât substanță cât și subiect absolut, atât rațiune, cât și materialitate, este Geist (spirit, materialitate și activitate), o conștiință din care se revendică și pe care o exprimă toate celelalte conștiințe, inclusiv cele ale noastre. Spiritul nu este nici o ființă transcentală, ca la Blaga, și nici o plăsmuire culturală, ca la Feuerbach sau Nietzsche, și nici măcar o generalizare spiritualizată, ca atunci când vorbim despre „cetățeanul obișnuit german” (Macgregor, 2019, 20202) sau statul Român, pe care nu poți nici pune mâna, nici nu-l poți arăta cu degetul (pentru că este o generalizare).

           Spiritul nefiind static - nu-i în firea lui să fie așa - se auto-dezvăluie progresiv și constant prin desfășurarea continuă a istoriei cu care se confundă, cu toate războaiele și celebrările ei, cu tragediile și comediile pe care le mediază, cu toți actorii ei ilustri și comemorați, ori anonimi și uitați sub brazda pământului care reciclează totul, transformând totul, împăcând vechiul cu noul, trecutul cu viitorul, plusul cu minusul.

          Ceea ce este relevant pentru studentul teolog este că Hegel a resimțit tensiunea mentală în care sunt arestate lucrurile, fenomenele și evenimentele imanente (adică aflate în ordinea concretă a experienței noastre). Am putea spune că acestea sunt întinse ca un elastic tras de-un capăt și de altul de forțe antagonice, dar impersonale, și care păstrează totul în prinsoarea unei tensiuni perpetue, generatoare de schimbări. Totul se schimbă în afară de tiparul care este răspunzător de schimbare. Poate imaginea cu elasticul nu este cea mai bună, poate ar fi bine să ne gândim și la tampoanele cu care sunt echipate vagoanele de marfă cu scopul amortizării în eventualitatea șocurilor produse de mișcare și inerție. Să ne imaginăm acum că tot ce aparține ordinii imanente, lumii ori istoriei se află sub presiunea acestor tampoane ale modului de a fi al lumii, între care contrariile sunt eliminate (Aufgehoben - eliminat) și contopite sub o formă nouă, o formă sintetică ce rezultă din dialectica (tensiunea care elimină: Aufheben) dintre ceva și contrariul său (vezi Mecgregor, 2019, 2020).

            Dialectica lui Hegel a dat naștere unei noi gândiri și logici. Această dialectică ne-a făcut să vedem altfel cursul lucrurilor, de fapt ne-a pus la dispoziție o nouă paradigmă, un al mod de a vedea lumea și viața. Potrivit dialecticii lui Hegel, atunci când analizăm un concept, să zicem noțiunea de libertate (Macgregor, 2019,2020, p. 41) sau cea de stăpân (Macgregor, 2019,2020, p. 43), pornim de la analiza atât a fațetelor pe care conceptul le implică, cât și a celor pe care nu le implică. Mai precis, la început, cântărim cât putem de bine o fațetă. De pildă fațeta noțiunii de libertate denotată de ideea de a face ceva potrivit cu propria dorință. În raport cu sclavul, stăpânul este liber, sclavul ne având libertatea de a face tot ce-și propune. Stăpânul este liber să meargă unde vrea. Aceasta este teza noțiunii. Prin acest exercițiu de gândire noi abstractizăm neluând sub lupă nici o altă fațetă sau determinare a noțiunii.

           Ei bine, a doua etapă a gândirii dialectice, celălalt tampon care presează cu forță teza libertății, este contrariul ei, adică antiteza. Acum privim noțiunea sub un aspect contrar. Stăpânul este liber sub aspectul statutului, dar nu și sub aspectul acțiunii și performanței. Fiind stăpân, acesta depinde de sclavul său, tot ce face, face prin intermediul lui. Prin urmare, el nu este liber să muncească în pădure, să taie lemnele, să le clădească pentru iarnă în șopronul din curte, toate acestea le face sclavul pentru el. Stăpânul nu are nici exercițiul fizic și nici timpul necesar. Sub acest aspect, sclavul poate și are disponibilitatea prin statut și experiență. Sub acest aspect, sclavul este mai liber decât stăpânul său. El nu taie lemne cu ajutorul stăpânului său. În schimb, stăpânul său nu ar fi stăpân dacă nu l-ar avea pe el ca sclav. Stăpânul, sub această ipostază, este dependent, legat, tributar sclavul său. Sub aspect practic, nu ar exista noțiunea de stăpân dacă nu ar fi cea de sclav. Din punctul de vedere al acțiunii  sclavul este cel care s-a bucurat de libertatea de a produce, de a munci, nu stăpânul său. Așadar, stăpânul este liber să poruncească, să impună și să pretindă, dar nu are libertatea de a face lucrurile pretinse. Stăpânul este liber (teza), dar nu chiar (antiteza). Dar și sclavul este liber (teza), însă nu chiar (antiteza).

         „Dacă nici stăpânul. Nici sclavul nu sunt liberi în lume, atunci cum pot fi ei liberi? Hegel procedează apelând la sinteză: Stoicismul. Potrivit lui Hegel,  atât stăpânul cât și sclavul sunt liberi la nivelul gândirii” (Macgregor, 2019,2020, p. 43). Omul este liber la nivel de gândire, deoarece gândirea este nestingherită, ea este esența omului, indiferent că acesta este stăpân sau sclav, ceea ce este comun amândurora, elementul care denotă libertatea lor, este ființa lor gânditoare. Teza și antiteza sub presiunea tampoanelor dialectice a felului de a fi al lumii, conduc spre o sinteză care, la rândul ei, devine o nouă teză care, contrabalansată de o nouă antiteză, va forma o nouă sinteză, și așa mai departe. Ciclul dialectic continuă la nesfârșit.

          Din moment ce teza și antiteza se contopesc în sinteză, adevărul este doar o fațetă, o parte a ecuației cunoașterii, nu este rezultatul ei ultim. Adevărul absolut nu există, deoarece fațeta unei noțiuni nu are caracter absolut, în sensul de a fi neschimbabilă. Totul se schimbă, cu o singură excepție, și anume, forma finală a conștiinței: „cunoașterea absolută este forma finală sau ultimă a conștiinței” (Macgregor, 2019,2020, p. 39).

Despre știință, filosofie, religie și Dumnezeu

          Hegel considera filosofia ca fiind superioară științei deoarece aceasta dintâi „internalizează orice verificare” și îndeplinește standardele pe care ea însăși și le-a formulat, fiind coerentă cu sine, spre deosebire de știință care presupune a fi trecută prin filtrul verificării empirice (Macgregor, 2019,2020, p. 44). Sub acest aspect Hegel a fost criticat de alții, ca de pildă de C. S. Peirce (sau Kierkegaard, după cum vom vedea), care a acuzat teza hegeliană de slăbiciunea de a fi o filosofie mecanicistică, o filosofie din care individul cu elanul și spiritul său individual, nu se vede de sub tăvălugul uniformizator al istoriei.

        În materie de religie, Hegel a susținut, așa cum subliniază și Macgregor, „în nici o religie adevărată divinitatea nu este prezentă pur și simplu altfel decât ființa umană, fără nicio legătură cu acea ființă umană” (Macgregor, 2019,2020, p. 44). Atât hinduismul cât și misticismul în general sunt religii genuine. Totuși, creștinismul, în optica lui Hegel, este religia corectă din rațiunea că aceasta poate corela finitul cu infinitul. Așa cum filosofia adevărată, atotcuprinzătoare, include în studiu ei și experiența religioasă, religia adevărată, la rândul ei, trebuie să adopte formele speculative ale gândirii fără a pierde contactul cu lumea reală (Macgregor, 2019,2020, p. 46). Numai creștinismul face parte din acest catalog, arată Mecgregor.

       Religiile romane și elene au cuprins realitatea concretă a lumii, prin faptul că zeii lor aveau reflexe omenești, dar problema lor era că nu s-au ridicat la nivelul gândirii speculative, în timp ce iudaismul s-a ridicat la nivelul gândirii speculative, dar problema lui era că Dumnezeu a rămas în cercurile transcendenței sale, spre deosebire de creștinismul care evocă întruparea lui Dumnezeu (Vezi, Macgregor, 2019,2020, p. 46-47), unind atât infinitatea, ca expresie a gândirii filosofice, speculative, cât și finitul.

         Abia în creștinism prăpastia dintre infinit și finit a fost depășită. Hristos este transcendent minții noastre făcând, prin urmare, obiectul închinării religioase prin faptul că este persoană divino-umană, în timp ce, prin umanitatea Sa, El împărtășește ceea ce ne este mai comun și specific închinătorilor, aceștia putându-l apropria în mod liber ( (Macgregor, 2019,2020, p. 47). Prin actul liber al aproprierii lui Hristos, avem parte atât de libertatea închinătorului, cât și de harul divin acordat cu grație: „[Partea] umană acționează în vederea unirii finitului cu infinitul, prin intermediul libertății, iar divinul acționează în vederea unirii finitului cu finitul prin intermediul harului infinit. În timp ce alte religii au ambele aceste activități în mod separat, creștinismul se concentrează în mod egal asupra ambelor” (Macgregor, 2019,2020, p. 47).

 

Concluzii:

1. „pentru Hegel, istoria însăși este studiul providenței divine” (Macgregor, 2019,2020, p. 48). Spiritul (Geist) este una cu istoria cu care se identifică. De aici panteismul hegelian; 2. Adevărul, ca sinteză, este doar o fațetă a chestiunii, o etapă din procesul cunoașterii. Rezultatul acestei epistemologii este că adevărul dogmatic fix, absolut, neschimbat, canonic, nu există. Teologiile sunt în continuă schimbare. Dogmele evoluează în timp. Să nu uităm că toate „contradicțiile din interiorul tensiunii antitetice sunt soluționate repetat în sinteză” (Macgregor, 2019,2020, p. 48); 3. Creștinismul este singura religie corectă. Dumnezeu nu a rămas izolat în sferele transcendeței, înafara lumii: „Dumnezeu este iubire, astfel că așa cum negația și opoziția sunt necesare în mod istoric pentru [tensiunea, n. trad.] dintre teză și antiteză, reconcilierea și sinteza sunt întotdeauna esențiale” (Macgregor, 2019,2020, p. 48).  

 

 

 BIBLIOGRAFIE:

1.      MACGREGOR, R. Kirk. (2019, 2020). Contemporary Theology, An Introduction, Classical, Evangelical, Philosophical & Global Perspectives. Grand Rapids, Michigan: Zondervan Academic.