Eclesiastul 1:12-18

Dupa ce ganditorul iudeu isi destainuie identitatea si profilul regal, locul de domiciliu si poporul pe care-l deserveste (1:12), acesta evoca preocuparea sa pentru cunoastere, in speta pentru cea pe care modernii o numesc „umanista”. Întaia subliniere cu privire la sarcina acestei intreprinderi remarca truda fara de care demersul cunoasterii nu este posibil (1:13). Suferinta este implacabil conectata de faptul de a sti, ceea ce face, iata, ca scoala sa nu fie neaparat cireasa de pe tortul copilariei noastre. Dupa succinta cumpanire asupra naturii activitatii de cunoastere, Eclesiastul, se apleaca asupra lucrurilor observate concluzionand succint si negativist, dezamagit si poate patetic, ca nimic nu-si merita efortul („totul este desertaciune si goana dupa vant”) deoarece nimic nu poate fi îndreptat, „ce este stramb, nu se poate îndrepta, si ce lipseste nu poate fi trecut la numar” (1:15). Critica înteleptului tradeaza durere, nemultumire, perplexare si revolta. Daca atatea strambatati construiesc panorama cotidianului nostru si mai ales din moment ce efortul de a îndrepta cat decat lucrurile de la serviciu sau de acasa nu da rezultate, ca Sisif care duce anevoios bolovanul pana in varful muntelui, numai pentru a-l vedea rostogolindu-se la vale, si asta in mod repetat, nu putem sa nu remarcam ca tot ce facem este efemer si prin urmare, lipsit de semnificatie. Cat ne-am trudit sa îndreptam lucrurile si nu-i zi in care sa putem respira satisfacuti de faptul ca totul a decurs bine. Niciodata nu decurge totul bine, intotdeauna constatam în agora rece si ascunsa a constiintei ca mai lipseste ceva. Iar asta il paralizeaza si deprima pe un perfectionist. Pana si actul de a cunoaste este rasplatit cu necaz si premiat cu suferinta, pentru ca „cine stie multe, are si multa durere” (1:18). Ne-am astepta ca cel care cunoaste multe sa fie in stare sa lamureasca si rezolve multe din erorile si nedreptatile traseului de fiecare zi al vietii, de unde sa derive, de buna seama, si bucuria reconfortanta, însa realitatea bate filmul, problemele sunt nesfarsite, iar actiunilor noastre, înnobilate de intentiile bune, le lipseste competeta de-a face cu succes ceva fara niciun cusur. Pe acesta platforma a realitatii se manifesta supararea înteleptului cu privire la lumea pe care o locuieste si imparte cu altii, impartasind aceeasi paine amara si intepenita, dobandita cu truda si inmuiata in lacrimile durerii. Totul este desertaciune! Cum va rezolva inteleptul conditia sisifica a omului timpului sau? De ce trebuie sa traim intr-o astfel de lume? Mai putem face ceva? Eclesiastul va urma sa descopere si exprime o atitudine care ar putea aduce liniste sufletului dezamagit, o atitudine antrenata de intelepciunea de a nu cauta ceea ce nu putem dobandi, ci de a degusta cu bucurie lucrurile pe care le detinem deja (2:24). Este atat de buna si numai o paine unsa, atunci cand o savuram in tihna diminetii in care am pus lumea in paranteza, si am lasat-o acolo, pentru a ne putea ocupa de sporirea in intensitate a sentimentului de multumire pentru tot ce am primit, pentru viata, sanatate, atat cat este, pentru cei din jur si cele de pe masa, „Dar am vazut ca si aceasta vine din mana lui Dumnezeu.”